Oricum, Emil Cioran rămâne un filosof ”decadent”. Chiar dacă a citit cu osârdie pe Nietzsche, uneori, fără să recunoască, care se definea că ar fi, nici mai mult nici mai puţin, o „dinamită”, Cioran s-ar fi definit, chiar pe el însuși un fel de uşier în anticamera Paradisului, ”spionând” pe Însuşi Dumnezeu, după cum chiar el o spune.
Începem astăzi, cu ajutorul și binecuvântarea Bunului Dumnezeu, un Nou An calendaristic, punând început bun vieții noastre de zi cu zi.
În viaţa citadină pariziană, Cioran o dă şi pe un fel de sihăstrie intelectuală. Se lupta din răsputeri ca din ceea ce scria el să rămână ceva pentru posteritate. Şi nădăjduia că numai ce rodeşte în singurătate poate dura în posteritate.
În „apucăturile” filosofice ale lui Cioran s-au regăsit mulţi cititori în decursul timpului. Nu mă ascund să mărturisesc, că citindu-l, aveam sentimente contradictorii. Când îl „ridicam” până la cer, când îl „cădeam” în timp.
Oricât am iubi lumea, cu toate avatarurile ei, într-o zi tot ajungem la saturaţie. Cu trecerea anilor, bucuriile noastre, de zi cu zi, se stilizează şi vrem să ne eliberăm, nu numai de noi, ci şi de cei din jurul nostru, mai ales.
Muzica, după cum se vede, a tămăduit în decursul timpului atâtea inimi. Dar nu numai oamenii sunt cei care se învrednicesc de bucuria muzicii. Întreaga faună şi floră, întreaga natură înoată în acordurile muzicii.
Când cineva excelează în iubire de sine, peste măsura admisă de bună cuviinţa nesmintită, s-ar numi egolatrie, adică autocinstire cu tot preţul. Când credem că noi am fi buricul pământului şi o clamăm fără a avea un pic de sfială, s-ar numi egocentrism, adică eu în mijlocul lucrurilor unde, de bună seamă, nu mai încape nimeni.
Cioran când scrie despre muzică are o înţelegere şi o creştere halucinantă. Înflăcărarea lui pentru muzică, după cum se vede, nu are limite. El scrie hotărât: „Când asculţi pe Bach, vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a ființei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte Dumnezeu sub ochii tăi!”
Omenirea, în memoria ei, trebuie să păstreze anumite stări de suflet care au hotărnicit pentru totdeauna viața pe care și-a consumat-o în decursul timpului.
S-a scris mai de mult că muzica este anticamera Paradisului. Când am citit însă pe Cioran mi-am dat seama că muzica este dincolo de „anticameră”, adică chiar în Paradis.
Noi ne plângem deseori de amară nemulţumire şi că, dragă Doamne, am fi părăsiţi de cei din jurul nostru şi chiar de toată lumea. Sentimentul singurătate se aşează în inima şi sufletul nostru, de cele mai multe ori, doar cu buna noastră învoire.
Așa se poartă prin văzduh un titlu de material duhovnicesc și mai ales, mi-am zis, să facem o mică oprire, de Ziua Nașterii lui Iisus Hristos, aici pe pământ, în frumusețea lumii văzute. Este bine să medităm și să ne bucurăm, aducând mulțumiri Domnului Dumnezeu!
Cel mai groaznic sentiment este atunci când te simţi singur, părăsit de Dumnezeu şi de oameni, deopotrivă. Aceasta este cea mai mare cădere de ”sus”.
Este o mare binecuvântare și bucurie duhovnicească, ce cuprinde inima noastră și anul acesta, de a prăznui în pace și sănătate, Nașterea Domnului Iisus Hristos, aici pe Pământ, în Staulul acestei frumuseți a lumii văzute!
De multe ori Cioran îşi punea întrebări capitale. Dumnezeu era prea departe pentru înţelegerea lui, dar uneori, căuta cu îndărătnicie drumul care duce mai de-a dreptul spre Imperiul Său Duhovnicesc.
Pagina 68 din 106