Ca să mărturisești pe Domnul Dumnezeu, este necesar ca să-L cunoști și recunoști, în viața de fiecare zi și nu ajunge doar singur să-L cunoști, ci să-L faci cunoscut în toată plenitudinea, oricărui ziditor de credință pe temelia certitudinilor.
Cât de mare a fost pentru Andrei bucuria de a vesti fratelui său, Petru: „Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos!”[1] Cei doi fraţi: Petru şi Andrei, dimpreună lucrători în ogorul Domnului Iisus Hristos, cu cei zece apostoli, erau fiii pescarului Iona, născut în Betsaida, localitate aşezată pe ţărmul lacului Ghenizaret – Marea Galileii – din cunoscuta provincie Galileea, în partea de nord a Ţării Sfinte.
Tot mereu mă gândesc la ceea ce a dorit Duhul Sfânt, să ne spună nouă prin cuvintele lăsate prin versetul biblic: „Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!”
Plecarea Patriarhului Teoctist, prin retragerea din 18 ianuarie 1990, fără aprobarea Sinodului, s-a internat la Elias, unde a stat până la 7 martie, de unde, după dorința sa, a ales Mănăstirea Sinaia, ca loc de viețuire.
Să fii cel mai iubit dintre pământeni, cum a zis Marin Preda, nu este o treabă deloc uşoară, darămite a fi cel mai iubit sfânt din lume, cred că nu este mai puţin uşor, ci dimpotrivă.
După plecarea lui Teoctist Patriarhul, sinodalii s-au împărțit pro și contra actului de retragere din 18 ianuarie. Din Moldova și alte zone ale țării veneau vești de protest împotriva ”demiterii” capului văzut al Bisericii românești, iar la Cancelaria Sfântului Sinod soseau proteste scrise, cu semnături, deci, își asumau demersul susținut.
Prima întâlnire între patru ochi cu Patriarhul Teoctist a fost emoționantă. Nici n-am reușit să îngăimez vreun cuvânt că-l și aud, cu vocea lui tărăgănată și ca un ison îndelung:
Anania era credincios gândurilor sale pe care le orânduia ca piesele de pe tabla de șah. Plecarea lui Teoctist era o izbândă și acum continua cu înțelepciunea așezării lucrurilor în matca lor. Scoți dinții, dar ce pui în loc? Apropos, de știrbături, Anania povestea, cu meșteșugul de toți știut, multe lucruri hazlii, despre alții, dar nici despre sine nu era mai zgârcit.
În toiul evenimentelor s-au gândit și buzoienii, dar mai ales vrâncenii, care nu-l agreiau pe Episcopul Epifanie, să pună și ei de-o ”fugăreală”. Noroc că nu s-a potrivit cu cele două drame: retragerea Patriarhului Teoctist și izgonirea lui Emilian de la Alba și transferul lui ca arhiereu în Episcopia Aradului. S-a găsit o formulă salvatoare, ca s-o numim așa.
Chiar în primele luni ale începutului de an 1990, Biserica Ortodoxă Română prin Sinodul harnic și disciplinat în solidaritate ortodoxă și românească, în frunte cu Patriarhul Teoctist, un Ierarh, căruia, după față și sprinteneală, în trup și spirit, nu-ți arăta adevărata vârstă, făcea demersuri peste demersuri pentru a repara – cu grabă mare – stricăciunile săvârșite asupra Bisericii, de un regim totalitar, după cum se știe.
M-aș mustra aspru dacă n-aș scrie câteva lucruri despre un episcop original, în felul său, mai ales, o dată cu plecarea intempestivă de la Alba Iulia.
Bun ori rău, fiecare om ocupă un loc distinct pe fața Pământului. Are chemarea lui, fiind din gândirea și voirea lui Dumnezeu. Are, de fiecare dată, rosturile bine definite, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, știind din rostirea lui Iisus, că niciun fir de păr nu se mișcă din capul omului! Și atunci, cum rămâne cu Patriarhul?
”Două adevăruri parțiale, apărute în presă, mă obligă să-l aduc la cunoștința opiniei publice pe cel întreg. Este vorba de poziția mea personală în legătură cu revenirea Preafericitului Teoctist în scaunul patriarhal.
Ne-am îndreptat spre București, care cum am putut, în atmosfera de nesiguranță, și am ajuns pe Dealul Suferințelor, cum l-am numit în sinea mea, acum renumindu-se, de către Patriarhul Daniel: Colina Bucuriei!
Ziua Națională a României este pentru noi, românii, un moment de aleasă sărbătoare, de solemnă omagiere a istoriei și de sfântă aducere aminte, pentru înaintașii noștri, care s-au jertfit pe altarul unității naționale.
Pagina 70 din 106