Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub Sfântul Omofor.
Pe lângă toate acestea, având mare dragoste să citesc de mic copil, am început să împrumut cărţi din biblioteca creştinilor din Cufoaia. Credeam atunci şi cred şi acum, că nu mai este niciun sat ca să aibă o mică bibliotecă aproape în fiecare gospodărie.
M-am gândit ca procedeul de la Cufoaia să-l aplic şi la Borcut, în privinţa magazinului mixt, care era deschis în toate duminicile şi sărbătorile. Ba, mai mult, la Borcut, se servea la tejghea ţuică rafinată cu păhăruţul.
Stând în gazdă la epitropul bisericii din Cufoaia, au început lucrările de restaurare şi aici. Ei nu se lăsau mai prejos. Se credeau superiori satelor din jur.Dintre consilierii satului, Bel Ioan era cel mai blând şi cuviincios.
Lucrările de la Biserica din Cufoaia aveau să-mi dea mai mult de furcă. Latiş Gheorghe, în casa căruia am găzduit o vreme şi mai îngrijeam de mama lui soacră, fiind tare bătrână şi neputincioasă, era un om de mare scandal şi făcea pe şeful, fiind prim-corator, cum se spune în Maramureş, sau prim epitrop.
Potrivit cuvântului dat şi mulţumit că mi-am făcut din plin datoria, am pornit spre o nouă lume… a Maramureşului de bucurie şi legendă.
Când am fost transferat de la Tioltiur la Inău, în Maramureş, m-am dus în cele din urmă la Episcopul Teofil Herineanu, pentru a-l vedea şi a-mi cere iertare de supărările pricinuite, fără voia mea.
Cei care au postit s-au rugat şi au făcut de pază ca să nu mă înhaţe miliţia, aveau să audă acum cea mai mare veste de dezamăgire din viaţa lor: Preotul Argatu Constantin şi-a făcut cerere de plecare din satul lor în care se înfiripase biserica cea nouă. Au ştiut „oficialii” cum să-mi întindă capcana.
De neuitat rămân obiceiurile de sărbători în zona Ţării Lăpuşului, de unde făceau parte şi cele trei sate, care compuneau Parohia: Inău, Borcut şi Cufoaia.
Înainte de a pleca din Tioltiur doresc să mai scriu câte ceva. În filia Bârlea, am mers la prima înmormântare din viaţa mea. Mă cam codeam. Nu voiam să merg. L-am chemat pe preotul vecin să văd cum este procedeul pe la slujbele de jale.
La Înviere, făceam slujba la ora unsprezece noaptea la Cufoaia, după care, fugeam prin cheiul Borcutului, însoţit de un pădurar cu puşcă. O luam pe o cărăruie de-a coasta, aşa de îngustă că numai la un sfert de pas greşit erai tocmai în fundul prăpastiei. Nu te puteai prinde, în cădere, de nimic.
Drumul spre Cluj a fost mai lung ca de obicei. Nu-mi făcea bucurie să mai văd pe cineva. Eram supărat pe toată lumea. Pe mine şi mai mult.
Ca să am o situaţie clară a aşezării caselor, numerotate de la numărul unu, în parohii am făcut harta cu uliţele trasate în aşa fel ca să pot oricând, zi şi noapte, să răspund chemării de urgenţă a bolnavilor pentru rugăciune şi a celor doritori de spovedanie şi împărtăşanie.
Drumul spre Vatra Dornei a fost o bucurie. Frumuseţile văzute în galopul trenului erau de domeniul visului. Aş fi dorit să merg aşa până la sfârşitul lumii!
Printre alte şantiere de restaurare şi picturi la bisericile din Borcut şi Cufoaia, mă apucam serios şi de carte. Am dorit să scriu şi la maşină.
Pagina 88 din 106