N-am nicio îndoială că Cioran a plâns mult când era treaz, când era biruit de insomnii și chiar când se odihnea câte puțin. Drama disperării se ținea de el ca scaiul de oaie. El a învățat că nu se poate plânge decât în Dumnezeu și era pornit cu vehemență împotriva celor care amestecă ”eul” cu Dumnezeu.
În zbuciumata lui viață, cu insomniile de ani și ani, Cioran era mai mult un singuratic sau se credea chiar în sinea lui. S-ar putea să fi avut drame mai multe decât le-a cuprins în scris. Ori, aplecându-ne asupra scrisului său, vedem că a înotat într-o dramă de stări și cuvinte.
Cioran recunoaște în fața lui Dumnezeu că s-a răzvrătit. În disperarea lui spune că a rămas singur, părăsit de oameni și că doar Dumnezeu îi rămâne reazemul de taină. Mai mult, lepădat de sine, dorește nestrămutat să fie nici mai mult, nici mai puțin sorbit de Dumnezeu.
De cele mai multe ori, ca să nu spun cam întotdeauna, omul se socotește ”buricul” Pământului. Într-un fel ar fi buric, dar mai puțin al pământului. Adesea uităm să ne raportăm la Dumnezeu, tocmai pentru că ne credem fiecare, un ”fel” de Dumnezeu.
Cioran a îndrăznit nepermis de mult, chiar blasfemiator, asupra Apostolului Pavel. Prin anii ’60 ai veacului trecut, am cunoscut un profesor de marxism de la Cluj, care citise pe Cioran și traducea cu osârdie din Nietzsche.
Simbolul de credință al Bisericii Ortodoxe mărturisește, în articolul șase, că Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere, „S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”.
Din aria scrierilor lui Cioran poți alege ca din lanul de grâu cotropit de neghina biruitoare întru înnegrirea rodului, grâul curat. Puțin, dar se găsește. M-a nefericit,desigur, gândul ca Cioran să moară, îngropat în munții de neghină pe care i-a cultivat o vreme.
Mare minune mai este și omul! Sofocle în Antigona ne-a arătat că: ”În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s”. Fiecare om și fiecare zidire din regnul mineral, vegetal și animal, sunt minuni ce se săvârșesc într-un iureș amețitor.
Citind pe sărite, vei avea surpriza, până la urmă, să zici, că Cioran ar fi chiar de lepădat, adică să fie ”vărsat din gura lui Dumnezeu” (Apocalipsă 3, 16), nefiind nici rece nici fierbinte.
Pentru a crede cu adevărat în Dumnezeu este de trebuință să fii un om deplin sănătos și cu o cuprindere, supra de măsură. Orice îndoială se arată ca urgia vânturilor care gâtuie slăbănogul nostru dor de a înțelege și a cuprinde cu inima, Necuprinsul, pe Dumnezeul Iubirii.
Dacă am califica veacul în care trăim și i-am acorda un atribut mai acătării, adică pe măsura celor ce cuprinde, am zice că numirea i-ar fi nestatornicia.
Voi afirma că Cioran era ”obsedat” de Dumnezeu. Chinuit peste măsură de incertitudini, a căzut în ”golănia” exprimării: de acolo și ”blestemul” insomniei.
După cum am văzut, fiecare dintre noi, ne naștem atunci când hotărăște Dumnezeu. Neamul în care ne naștem și țara, ca loc de viețuire, nu le alegem noi și nici nu suntem încrezători că am fi putut mai bine hotărî și alege ca Ziditorul nostru, Dumnezeu.
Prin zările acestei lumi, viața noastră s-ar părea că este ca o piruetă sau Roza Vânturilor. Cioran credea că: ”Odată tot se va prăbuși șandramaua acestei lumi.” Expresia lui Cioran este plină de umor negru, ca pana corbului.
Această pendulare, între a exista și a nu exista, a preocupat minților filosofilor din răsăritul până în amurgul veacurilor. Că n-au rezolvat mai nimic, se vede cât de colo.
Pagina 58 din 106