Să învățăm Arta Iubirii!
Când umblăm printre cuvintele sinonime celui de afi curajos citim și despre cele asemenea: inimos - om cu inimă mare; generos; mărinimos; îndrăzneț; viteaz pe alocurea; cu precauție și uneori năvalnic după împrejurări; cu multă inimă, adică mărinimos, însuflețit și înflăcărat, plin de inimă și curaj, cutezător, îndrăzneț și neînfricat, voinic, neînfricoșat, și tot așa, un convoi de adjective românești!
Nu ascund mărturisirea de inimă că, în viața asta atât de miraculoasă, totul este plin de văzduhuri în care se văd minuni la fiecare pas. Am înțeles mai bine ceea ce a dorit Domnul Dumnezeu să ne spună: „Domnul cercetează toate inimile și pătrunde toate închipuirile și toate gândurile (I Cronici 28, 9) ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” (II Cronici 16, 9).
Înainte de a face câteva referiri la marea ipostază de a fi oameni de bună treabă, pentru că se obișnuiește de a ne afla în treabă, după cum mai auzim exprimându-se unii și alții, să facem câteva referiri la minunea de a fi liber, ipostază care ne duce pe drumul de a fi oameni de bună treaba, și repetăm, de bună treabă!
Starea noastră de peregrini pe fața acestui pământ este anevoioasă și complicată, plină de primejdii și de capcane de tot felul. De obicei, noi oamenii ne scăldăm în tot felul de păcătoșenii, fără să ne mai dăm seama că greșim, păcatele devenind în conștiința noastră adormită, ca posibile virtuți.
Atunci când s-a hotărât în Sfatul din Sânul Sfintei Treimi, ca să se bucure de o nouă existență și alte zidiri din Univers, s-a auzit hotărârea uimitoare: ”Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul!”[1]
Învierea este readucerea la viață a celui care a murit cu adevărat. Se știe că au fost și sunt, ba, vor mai fi și pe mai departe morți părute, leșinuri pe timp mai îndelungat și provocări prin metode mecanice a unei morți temporare.
De mici copii am auzit pe părinți cum se rugau la Dumnezeu, spunând cu sfială rugăciunile de dimineață, seară, și la caz de mare trebuință. M-a fermecat inima mereu ascultând, și mai târziu spunând chiar eu rugăciunile așa numite de trecere de la Rugăciunile Începătoare la rugăciunile mai întinse ca spațiu și durată.
Când Arhimandritul Vichentie Mălău a plecat la obștea monahală de la o chinovie din Carpații Moldovei, ucenicii mai apropiați i-au cerut un cuvânt de folos:
În Duminica Sfântului Apostol Toma, credincioșii parohiei argeșene Rudeni de pe Valea Râului Topolog au avut marea bucurie să participe la Sfânta Liturghie oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, împreună cu un sobor de preoți și diaconi.
Într-o dispută, dacă putem spune așa, între Iisus Hristos și partida Fariseilor, care L-au ispitit de mai multe ori, prin felurite întrebări cu încuietoare, așa cum credeau ei în mândria lor fariseică, a fost întrebat: ”Oare se cade omului să-și lase femeia sa pentru orice pricină?
Deseori uitam de mine și nu-mi puneam niciodată problema că aș fi existat și că exist cu adevărat în existența asta pământeană.
Poate că, unii care vor avea bunăvoința să citească aceste rânduri, să se întrebe într-o doară: Ce l-a apucat pe Calinic, ăsta, să scrie despre Minunea de a te căsători? De ce nu lasă pe alții, pe cei căsătoriți să scrie despre Sfânta Taină a Căsătoriei sau a Nunții! Tocmai! Așa spun și eu!
Minunea de a fi întrupați din gândirea, hotărârea și iubirea Sfintei Treimi este atât de evidentă încât – din nefericire - se uită, sau nu se ia în seamă, fiind atât de grăbiți!
În limbajul nostru zilnic, auzim mereu spunându-se despre oameni, sunt de treabă! Uneori auzim, pe ici-colea, despre unii că ar fii oameni de bună treabă!
Pagina 60 din 106