După cum se vede, Cioran a avut întinse cunoştinţe şi în lumea misterioasă a Kabalei (interpretare ebraică ezoterică şi simbolică a Vechiului Testament).
Emil Cioran, atunci când privea din zarea lumii, vedea pe Dumnezeu prea îndepărtat de sine. Şi atunci avea gândul de a evada din Dumnezeul, în care era cuprins, de altfel.
Un proverb românesc spune că: „omul cât trăiește învață şi tot neînvățat moare.” Neîndoielnic, noi învățăm mereu, fie din pățaniile celor din jurul nostru, când suntem înțelepți, fie din pățaniile personale, când nu învățăm din cele din jurul nostru.
Cred că starea „normală” a lui Cioran era instabilitatea spirituală şi duplicitatea, sau mai degrabă, lipsa de onestitate cu sine.
Mai presus de fiecare, există Cineva, mai mare decât noi. Chiar dacă uneori ne obosim sau ne plictisim a recunoaşte aceasta. Lucrurile mai presus de noi rămân în matca lor absolută. Nu putem face nimic atunci când nu acceptăm datul absolut.
Cioran a devenit un „specialist” în nesomn. Nimeni nu ştie cu adevărat iadul de insomnie în care el a trăit ani de-a rândul. A fost un chinuit.
Noi nu putem scăpa – din păcate - de un anumit „personaj” care se ţine de noi ca umbra sau ca scaiul de oaie. Misteriosul personaj este „eul” nostru împodobit de conştiinţă.
Atunci când Cioran scria despre Dumnezeu, că s-ar cam plictisi, nu înţelegea absolut nimic despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui. Cred că acest Cioran, chinuit de toate fantomele, a adunat în scrisul lui tremurând, cele mai mari hule îndreptate către Dumnezeu.
Atunci când te uiţi pe tine însuţi şi chiar și pe cei din jurul tău, rămânând oarecum, singuratec, începi din neputință, cu îndrăzneală, totuși, să Îi pui „întrebări” lui Dumnezeu. Nu doar Cioran îşi îndrepta glasul gândurilor către Dumnezeu. Este mare numărul întrebărilor, de-a lungul veacurilor.
Cea mai mare nenorocire pentru om este uscăciunea sufletească, aşa cum este scleroza în plăci. Nimic nu se arată mai urât şi mai desfigurat pe lume. Hidoşenia omului cu sufletul uscat este mai nenorocită decât a fi întins pe catafalc.
Recitesc acum în preajma împlinirii a 146 de ani de la nașterea lui Brâncuși, cartea lui Petre Pandea despre marele sculptor, apărută în 1967 la Editura Meridiane și subintitulată „Amintiri și exegeze”.
Omul este înzestrat cu puteri miraculoase pe care niciodată nu le va putea descoperi. Este prea mult preocupat de alţii şi alte probleme, căutând sprijin în dezolare până la ameţeala care ne cuprinde inima şi sufletul şi întreaga arie a vieţii.
Când ne străduim să depăşim condiţia noastră de creatură binecuvântată a lui Dumnezeu, atunci putem să ne gândim că ne apropiem de sfinţenie. Iar pentru a ne menţine în această ipostază, trebuie să murim în fiecare zi, lepădând viețuirea noastră, întru păcate multe.
Cine ştie cât de greu este să nu ai lumina ochilor pe dinafară? Doar cei care nu văd! Când intrăm în cămara cea dinlăuntru a sufletului şi totul este învăluit în întuneric, ne ducem cu gândul la schimbarea la faţă a inimii. Această chirurgie fără asemănare înseamnă o absolută lepădare de sine sub toate ipostazele.
În Silogismele amărăciunii, Cioran face o confesiune care ne pune, nu numai pe gânduri. Ca atunci când ai făcut mai multe pozne şi te mustră copios conştiinţa, încerci să mai dregi busuiocul.
Pagina 65 din 106