Este un început epocal! Scrisul!
În scurta mea viețuire am iubit scrisul! Să scriu, cu orice preț, să scriu! Caligrafia pentru mine a fost o știință din casa noastră și din familia noastră, dar chiar și jumătate din cuvântul numelui meu: Cali!
Așa de mult am iubit scrisul, încât iubeam stiloul învățătoarei noastre, Maria Nuțu, care era mai mult gros decât lung. Tare iubeam stiloul acela. Scria numai note mari! Era cel mai iubit stilou din lume. Cred că scria singur! Asta era la Cracăul-Negru!
Ceva mai târziu, la Bălțătești, Sanda Coșofreț, o profesoară de limba și literatura română, avea un stilou, ca un picior de rață șchioapă. Când îl scotea din sân era pentru noi o fericire! Toată clasa, în cor, începeam a cânta mac!, mac! mac!, și atâta tot. Nimeni nu lua vreo notă fără merit. Dar acum, nu mai iubeam stiloul, iubeam pe profesoara, atât de frumoasă, ca o Scufiță Roșie, de doream să stau mereu în brațele ei. Semăna cu mama!
După ani de zile, la Seminarul Teologic de la Mânăstirea Neamț, aveam să pățesc o poznă mare. Profesorul de muzică psaltică, Sebastian Barbu Bucur era sever și strașnic la note. La muzică m-am priceput cât de cât, dar la teorie, tot prin baltă. Cu semnele de la psaltică, notele muzicale sunt cam lăboase, copite de iezi, bastoane în picaj, urme de iepuri, labe de urs, gheară de găină, cioc de struț. Nu puteam suporta! Când vedeam un petasti, ca o plasă de prins pește, mă apuca mânia și-i bodogăneam pe toți pricepuții în psaltichie. Când credeam că am învățat, confundând chendimele cu rotițele de la cărucior, elafronul cu un coșuleț cu flori, petasti cu broboada bunicii, oligonul cu bastonul, elafronul cu camilafca lui Paisie, m-a apucat un râs în cascade. Aud o gârâială, la bas, și baf! Din Vârful peniței din aur, a căzut un trei pe burtă, ca să rămână țeapăn până la anul!
Pe nimeni n-am urât ca pe bietul Sebastian!
Păcat! Cum să slobozi nota trei dintr-un stilou cu penița de aur! Până azi nu m-am lămurit! Și am scris mereu cu condeiul!
Calinic Argeșeanul
