„Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ție! Fii tare și cu inimă” (Daniel 10, 19)
Deseori, am văzut anumite videoclipuri, când câinele, această zidire a lui Dumnezeu, iubește sincer cu inima, dar își pune în lucrare și inteligența lui.
Un videoclip arată cum doi tineri au pornit la drum, poate ca prieteni, sau ca vecini, sau doar cunoscuți. S-au oprit să admire un peisaj cu apă împrejur, dar și cu o groapă de apă necurată. Unul din cei doi, era în admirație adâncă și nu a fost atent când „tovarășul” lui de drum îi dă o „brâncă” și ajunge în apa mocirloasă. Făptașul a luat-o la sănătoasa, fără să-i pese de cel care se zbătea să iasă la liman.
Despre acest însoțitor, Sfânta Scriptură spune: „Toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Facere 6, 5).
Însoțitorul împins în apa tulbure, înnota disperat. Deodată, un câine (probabil din casa lui), văzând că din cei doi, unul fuge, a mers în jur să caute pe colegul lui de drum. Îl găsește în groapă înnotând. Latră la el pentru a-l încuraja și dispare rapid. În drumul lui întâlnește un om care avea în mână o funie făcută colac. Câinele o înhață în viteză și vine la gura gropii, deșirând cu gura și picioarele funia pe care o aruncă (un capăt) în groapa cu apă. Cel căzut prinde funia de capăt și câinele trăgând de celălalt capăt, scoate pe tânărul prăbușit în groapa cu mocirlă.
Ce bucurie izbăvitoare pentru câine!
Ce lacrimi de recunoștință pentru câinele viteaz, din partea salvatului, poate, chiar de la moarte.
Iată ce spune Sfânta Scriptură: „Dumnezeu să se milostivească spre tine, fiule” (Facere 43, 29-30).
Adică, spre tine, câine iubitor de oameni! Salvator de oameni!
Calinic Argeșeanul
