Încă un efort pentru a citi cum se scria acum 2000 de ani, despre Frumusețe, în opera filosofului Plotin.
„În ce privește frumusețile mai înalte, care nu pot fi percepute prin senzație, acelea pe care le vede sufletul și asupra cărora el se pronunță fără organele simțurilor, trebuie să ne ridicăm mai sus și să le contemplăm părăsind senzațiile care trebuie să rămână jos. Nu poți să te pronunți asupra frumuseților sensibile fără să le fi văzut și intuit ca frumoase – dacă ești, de exemplu, orb!
În același timp nu poți să te pronunți asupra frumuseții ocupațiilor dacă nu primești cu dragoste această frumusețe tot așa ca și pe aceea a științelor și altor lucruri asemănătoare, dacă nu-ți reprezinți cât este de frumoasă fața dreptății și a temperanței, și că nici steaua dimineții, nici steaua de seară nu sunt atât de frumoase. Le vedem – când avem un suflet capabil de a le cunoaște; și văzându-le, noi simțim o bucurie, o mirare și o tremurare mult mai tare decât în cazul precedent, fiindcă noi atingem niște realități. Căci acestea sunt emoțiile care trebuie să se producă cu privire la frumos: o înmărmurire, o mirare fericită, dorința, dragostea și teama însoțite de plăcere. Dar este posibil de a simți aceste emoții (și sufletul le simte într-adevăr) chiar cu privire la lucrurile invizibile, orice suflet, ca să spunem așa, le simte, dar, în special, acela care este îndrăgostit...
Trebuie, deci, să vă întrebați și care este opera dragostei pentru lucrurile care sunt ne-sensibile. Ce vă face să simțiți aceste „frumoase îndeletniciri” despre care vorbim, caracterele frumoase, moravurile temperate și în general, actele și dispozițiunile frumoase și frumusețea sufletului și văzând în voi înșivă, frumusețea voastră interioară, ce simțiți voi? Ce este acea beție, acea emoție, acea dorință de a fi cu voi înșivă, reculegându-vă în voi înșivă, și în afară de trup? Căci aceasta este ceea ce sunt adevărații îndrăgostiți. Și cu privire la ce simt ei? Nu cu prilejul unei forme, al unei culori, al unei mărimi, ci în raport cu sufletul, care este fără culoare și în care lucește, invizibil, strălucirea temperanței și a celorlalte virtuți; o simțiți, văzând în voi înșivă sau contemplând în altul măreția de suflet, - un caracter drept, puritatea moravurilor, curajul pe o față decisă, gravitatea, acel respect de sine însuși care se răspândește într-un suflet calm, senin, impasibil și deasupra tuturora, strălucirea inteligenței care este de esență divină!”
Calinic Argeșeanul
