N-am să uit nici ofurile mamei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Când venea vremea cositului, prin dumbrăvile munţilor, pe unde aveam noi pământuri, pe Tisa, în Borci şi în Obcina de unde se vedea Ceahlăul, lucrurile se agravau până la dramă.

Cine ştie ce înseamnă să angajezi cosaşi la treabă va înţelege mai bine cum stau lucrurile, mai ales când este război şi lipsurile sunt dintre cele mai mari.

Mama îmi povestea cum a angajat câţiva tineri să cosească. De dimineaţă le-a dus de mâncare pentru câteva zile. Mâncarea era greu de rostuit. A plecat acasă liniştită că lucrurile vor merge bine. După câteva zile, mama s-a dus să strângă fânul cosit şi să le plătească cosaşilor, după buna înţelegere, că vor primi cât vor cosi. Când s-a apropiat, bucuria mamei s-a topit, văzând că nu s-a cosit nimic, iar cosaşii dispăruseră.

Mâhnirea a fost peste măsură. Timpul trecea. Cosaşii au plecat cu mâncarea pentru trei zile. Alţii erau greu de găsit, războiul lăsând vetrele pustii.

Graiul mamei, ostenit de atâta supărare, se auzea din ce în ce mai stins. Credeam că se prăbuşeşte la pământ. Pe şoptite mi-a spus că doi-trei ani la rând a cosit singură hectare întregi de iarbă spre uimirea vecinilor şi a trecătorilor. Aşa înţelegeam de ce are mama o atât de mare pricepere la cosit.

Din când în când îşi vărsa oful pe verişorii pe care i-a crescut mari şi acum nu săreau în ajutorul mamei rămasă singură, aşteptând cu speranţă venirea tatei acasă de pe front.

După ce se punea fânul în stoguri mari, iarna mergea cu sania să-l aducă acasă pentru nutrimentul bovinelor şi ovinelor. Era mare primejdie! Drumul era accidentat. Mulţi mureau, răsturnându-se sania peste ei. De multe ori am fost şi eu la adus fânul din munţi. Era o mare bucurie pentru noi, copilandrii. Drumul era îmbrăcat în plăpumi de omăt, iar sania mergea trasă de caii care aveau atârnate clopote la gât. Mi se părea că mergeam în convoi de nuntă.

Ne gândeam mereu la întoarcere. Ajunşi acasă, descărcam fânul din sanie în podul grajdului. Din când în când, prin dreptul nasului, venea mireasma bucatelor care se pregăteau. Era o mare bucurie pentru că ştiam ce va fi pus pe masă: o tigaie mare cu jumări, slănină şi cârnat făcut la ţară cu mult dichis, peste care se adăugau vreo zece ouă proaspete. Din ceaun, mămăliga aştepta să pornească la drum spre gura flămânzilor. Murăturile se apropiau cu repezeală. Începutul era cu o ţuică de prune, din grădină, continuând cu vin adus din vreme de la podgoriile Vrancei, ca şi acum, de altfel. Moda-i veche pe la noi, deh, doară veşnicia s-a născut la sat, vorba lui Lucian Blaga.

Caii deja odihneau depănându-şi amintiri, iar peste noi se aşternea o dulce oboseală care îndemna la somn.

Ce vremuri! Adevărată sărbătoare!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.