La unele seminarii teologice, pe vremea aceea, se povestea cum era orânduiala „tradiţională”. Anii întâi şi doi erau obligaţi să se adreseze cu „domnule elev” celor din anii trei, patru şi cinci.

Noi, cei mititei, veniţi proaspăt la şcoală, auzeam şi alte „minuni”, cum că cei mai mari obligau pe cei mici să-i ducă în spinare, să le aducă de mâncare, să facă de serviciu în locul lor şi multe alte înfricoşări. Nu am prea văzut astfel de manifestări.

Se mai întâmpla ca, din când în când, cei mai mari să plesnească pe cei mici aşa, ca din întâmplare, cu câte o palmă. Ba, se mai îndrăznea şi la câte o bătaie. Eu nu am suportat să fiu bătut. Dar nici să îndrăznesc a bate pe cineva fără un anume motiv mai serios, după judecata copilărească de atunci.

Fiind în ultimul an de seminar, mai mulţi elevi din clasele mici veneau şi mă rugau să-i apăr împotriva celor mai mari care-i batjocoreau până la bătaia de-adevăratelea. Azi aşa, mâine aşa, poimâine altfel, m-am gândit să curm apucăturile celor puşi pe scandal şi bătaie.         

Zis şi făcut!

Mi-am format o echipă de colegi, bine făcuţi şi spornici la isprăvi abrupte. Ne-am făcut un plan de luptă pentru a tămădui pofta războinicilor. Ne alegeam bătăuşii, care erau deja avertizaţi să nu mai facă abuz de putere. Dacă se repeta, bătăuşul, după masă era chemat de unul dintre colegi afară din clasa unde făcea meditaţie, pentru a se prezenta la directorul Ioan Ivan, în spatele şcolii. Elevul, neştiind nimic, răspundea repede la chemarea adresată. Era un loc potrivit, ferit şi tare liniştit, cu un şanţ mare plin cu pietre şi urzici, umbrit de meri, peri şi mulţi nuci.

Când apărea, vinovatul era înhăţat ferm de câţiva colegi. Dacă striga era legat rapid cu o batistă la gură şi cu mâinile la spate. I se făcea judecata cu învinuirile dovedite de agresiune şi bătaie asupra anumitor elevi mai mici. Nevăzut, din vârful părului stufos unde amenajasem un scaun potrivit pentru hotărâri drepte, stătea „Cavalerul Dreptăţii”, că aşa eram poreclit de unii şi de alţii. La un semn se auzea sentinţa:

- Descălţaţi-l! Cu picioarele goale şi cu pantalonii suflecaţi până la genunchi, de zece ori să meargă prin şanţul „împodobit” cu urzici şi cioburi din cărămidă. Era un adevărat spectacol. La fiecare tură era pus să-şi arate tălpile. Fluierele picioarelor erau brodate cu broboane roşii de la urzici. Pedepsitul făcea gesturi disperate. După câteva ture era dezlegat şi auzea, ca avertisment, glasul nevăzutului din păr:

- Dacă mai baţi pe cineva îţi va fi şi mai rău! Eliberat, dispărea, fugind de-i scăpărau picioarele.

Bătăuşii aveau zile potrivite când îşi primeau răsplata. Niciodată nu erau doi pedepsiţi într-o singură zi. Treceau câteva zile ca să se uite şi apoi începea din nou rânduiala specială, după tipicul original.

După câteva zile intrase spaima în răzvrătiţii bătăuşi ai şcolii. Plângeri nu mai erau. Şanţul a rămas pustiu. Urzicile aşteptau în zadar noi clienţi. Iar din vârful părului stufos nu se mai auzeau sentinţe usturătoare de picioare şi tălpi. Nimeni nu s-a mai plâns de vreun abuz.

De atunci mi s-a scos vorba, cu care mă cam lăudam, că-mi plăcea la auz şi spirit, întru numirea de „Cavaler al Dreptăţii!”

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.