Întotdeauna, de când mă știu, spaima cea mai mare pe care, cu greu am putut-o stăpâni, a fost întâlnirea cu oamenii răi. Oricum, în viață nu-i poți ocoli pe toți cei care au această neputință.
Am căutat să întâlnesc oameni perfecți, dar am înțeles că oamenii perfecți nu există decât în romane. Stările de bine și de rău sunt atât de fin legate laolaltă în sânul firii noastre, încât cu anevoie putem să le despărțim, fără ajutorul lui Dumnezeu.
Știm cu toții că noi oamenii, oricât am stărui să fim caractere ferme, în viața noastră zilnică se strecoară slăbiciuni, care nu sunt întotdeauna spre cinstea făptuitorului, afecțiunile noastre cele mai delicate sunt, uneori, presărate cu un egoism nesesizabil, bănuielile, îndoielile jignitoare tulbură adeseori pacea în familie și prieteniile cele mai trainice, iar atunci când slăbiciunile sunt necontrolate – pizmuiri sau fapte nesățioase – de care ne rușinăm a doua zi, să străbată sufletul și trupul nostru, chiar dacă luptăm să fim oameni de ispravă.
Pentru a birui valurile care ne întunecă aria vieții, primul gând care trebuie să străbată ființa noastră este osteneala de a deveni, cu orice preț, plini de Dragoste și Bunătate! Bunătatea întrece Dreptatea. Ea este continuă, sinceră, pentru că nu se poate falsifica și este unanimă pentru că face parte integrantă din omul bun, nejudecând și neosândind.
Am întâlnit, ca și Dumneavoastră, mulți oameni buni. De câte ori nu auzim noi, în România, adresându-se unii altora, cu diferite prilejuri: Oameni buni! Fraților! Iubiți prieteni!
Oamenii se nasc buni, de obicei. Vremurile îi schimbă. Îi încâinesc. Lipsurile înrăiesc oamenii, care mai ieri, erau buni de pus la rană.
Oamenii se fac buni prin educație și prin răbdare multă. Se spune că suferința este cel mai bun învățător. Tudor Arghezi, năbădăiosul scriitor satiric are părerea lui: “Bunătatea omului este atitudinea omului în suferință. Numai semețul este rău, pentru că semeția cuprinde întotdeauna, pe undeva, puțină prostie”.
Nu ar fi potrivit deloc, dacă noi am gândi să fim buni și să cuprindem în bunătatea noastră pe confrații noștri doar cu gândul de a-i vămui de recunoștință, mult mai târziu. Asta ar însemna să facem cămătărie, cum ar zice Balzac, cel care s-a fript de astfel de atitudini.
Bunătatea de care trebuie să fim cuprinși întreaga viață este o binecuvântare de la Dumnezeu și se menține doar cu mare grijă. Nu întâmplător, Beethoven o spunea hotărât, că bunătatea este singurul semn al superiorității pe care-l recunoștea.
Se mai spune că Bunătatea are ca fiică legitimă Tandrețea! Ce stare minunată! Cerească binecuvântare pentru că acestea izvorăsc din Iubire, din inima lui Dumnezeu!
Câtă iubire au Mamele noastre! Și ele sunt tot din Dumnezeu!
Cred că la acestea trebuie să ne fie gândul mereu și cu precădere în timpul Postului Mare, pe care l-am început, cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Calinic Argeșeanul
