Se înţelege de la sine, că a te naşte într-un spaţiu geografic, asemenea celui de la noi, unde se petrec în dans cosmic cele patru anotimpuri, nu-i dat oricui. Am ascultat cu toţii Anotimpurile de Vivaldi şi am putut pricepe după puterea noastră ce a vrut compozitorul să ne transmită din frumuseţea de taină a primăverii, verii, toamnei şi iernii.

Mi s-a părut că acordurile de primăvară sunt cu totul neobişnuite. O mare forţă a naturii începe să se reverse peste întreaga fire! Totul revine la viaţă! Toate vieţuitoarele încep să se arate spre lumină! Căldura îmbrânceşte ghioceii spre afară din umbrele pământului, iar Floarea Paştelui se arată sfielnică privirii noastre!

În acest spaţiu de timp astronomic, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, asemenea bobului de grâu ascuns sub brazdă, dar răsărind întru întruparea Pâinii, a Înviat din tenebrele morţii, Fiul lui Dumnezeu, Pâinea cea cerească şi Izvorul bucuriei veşnice.

Ca nimeni altul, Sfântul Ioan Damaschin, în Imnul ceresc, numit Canonul Învierii din Cartea de slujbă, de la Învierea la Înălţarea lui Iisus, numită şi cunoscută de toţi a fi Penticostarul, ne îmbie cele mai frumoase cântări alcătuite vreodată în imnologia bisericească.

În noaptea Învierii lui Iisus, auzim cântecul ce se înalţă spre bolta cerului: „Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştele Domnului, Paştele! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos – Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă!”

Din această cântare desluşim cele două treceri, absolut importante din viaţa noastră: trecerea de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer! Paştele Hristos, ne-a trecut El Însuşi, pe noi toţi, de la începuturi, de la moartea păcatului la viaţa cea curată. Parcă îl vedem pe Iisus ducând pe umerii Lui întreg neamul omenesc, urcându-l din iad spre lumină aşa cum a dus pe umerii Lui Crucea Suferinţelor pe Golgota. Dar de aici, de pe pământul în care ne ducem greul zilei, tot El, Iisus cel Blând şi Bun ca un Miel, ne va duce către cer, pe tronul slavei Sale, unde ne-a gătit loc de bucurie şi odihnă.

Gândind cu drag la aceasta, inima şi sufletul nostru ne îndeamnă cu grăbire: „Să ne curăţim simţurile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Şi, cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!”

La bucuria cea veşnică a Învierii lui Iisus, Sfântul Ioan Damaschin, ne cheamă cu nădejde nebiruită, ca să ne pregătim haina trupului, dar şi mai mult, haina sufletului, trup şi suflet, deci, întru curăţire de păcate şi sfinţire de viaţă. Doar aşa, în haină de nuntă, gătiţi mereu, putem întâmpina întru lumina Învierii pe Iisus Împăratul şi Domnul cerului şi pământului.

Toate trebuie să le pregătim după cuviinţă: casa curată, hainele noi, trupul curăţat, sufletul luminat prin slobozenie de păcate mărturisit!

Dar nu numai noi, aici pe pământ, întru astfel de grijă să fim. Căci iată: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi nevăzută; că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică!”

Nimeni, niciodată, în istoria lumii, n-a purtat, şi nici nu va purta vreodată numele de Iisus Hristos şi nici numirea pe care i-a dat-o Sfântul Ioan Damaschin, pentru totdeauna, de Bucuria cea veşnică!

În această bucurie veşnică, ne este dat nouă, celor ce încă ne mai bucurăm de frumuseţea lumii văzute, să sălăşluim cu toată bunăcuviinţa şi mulţumirea, pentru că: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care S-a întărit!” Aşadar, întreaga făptură de pe scoarţa pământului, să prăznuiască, să se bucure, pentru că s-a întărit întru Învierea lui Iisus.

Iată bogăţia şi darurile ce izvorăsc din Învierea lui Iisus, Bucuria noastră cea veşnică! Bucurie care ne deschide uşile Raiului şi ne sfinţeşte pe toţi, cum cântă îngereşte Sfântul Ioan Damaschin: „Paştile cele sfinţite astăzi, nouă s-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele prea cinstite, Paştile Hristos – Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii!”

Învierea lui Iisus – Izvor de tămăduire: sfinţirea credincioşilor şi uşa deschisă Raiului, întru moşteire aşteptându-ne!

Şi nu în mod întâmplător, în această Săptămână Luminată de Învierea lui Iisus Hristos Domnul, Izvor al mântuirii lumii, pentru că toţi sunt chemaţi la ospăţul Învierii, Biserica Drepmăritoare Creştin Ortodoxă, a aşezat în vinerea săptămânii şi prăznuirea Maicii Domnului, ca ceea ce a izvorât, prin puterea Fiului Său, vindecări de trup şi suflet.

La glasul ei, Leon cel Mare, împăratul Bizanţului, zideşte o biserică lângă izvorul de ape limpezi, în Contantinopolul creştin de atunci. La acest izvor şi cu apa limpede ţâşnitoare au înviat morţi, au văzut orbi, s-au vindecat de piatră la rinichi, frigurile pe unii i-au lăsat, de oftică alţii s-au vindecat, iar pe alţii de surzenie, ulcere şi cangrene, lepră şi pelagră, lăcrimarea ochilor şi albeaţa, astmul, buba cea rea şi pojarul! Urmează a vindecare, cel ce acum, pe sine, are: mişelie, lenevie, ignoranţă şi prostie, vanitate, răutate, orgoliu şi barbarie, cinism şi lăcomie, necredinţă şi trufie! Toate acestea, să nu mai fie, pe la noi prin bătătură, şi cu Damaschinul Ioan, în rugăciune: „Să trâmbiţăm prin cântări, o iubitorilor de praznic, să săltăm şi să dănţuim,  bucurându-ne de apele cele cea de-a pururi ţâşnesc din Izvorul cel de viaţă purtător. Stăpânitorii şi cârmuitorii să se adune şi să împrăştie din belşug darul Izvorului; că pe stăpânitori i-a mântuit şi pe cei ce zăceau în pat prin atingere i-a ridicat. Păstorii şi credincioşii, laolaltă adunându-ne, să sorbim apa cea mântuitoare din Norul cel aducător de ploaie; cei bolnavi tămăduirea; cei din primejdii întărirea; cei însetaţi, adăparea; cei orbi, vederea; cei surzi, bună auzire; cei ce rău pătimesc, vindecarea; cei în primejdii de moarte, izbăvirea. Toţi, lăudând pe aceea ce pretutindeni izvorăşte credincioşilor ape de mântuire, aşa să-i cântăm: Ceea ce reverşi ape pururea vii din izvor, Curată Fecioară, nu înceta a te ruga totdeauna pentru noi robii tăi!”

Calinic Argeșeanul