Ar fi păcat să nu scriu şi despre Părintele Ignătescu Vasile, profesor şi mare misionar, zidind biserici şi făcând misiune în stilul său propriu. Bunătatea inimii sale şi a soţiei erau recunoscute de toţi elevii.

Era o bucurie să-i vezi pe amândoi. Parcă era perechea desăvârşită.

Tânărul Ilie Georgescu, profesorul de istorie universală, nu era numai de o eleganţă desăvârşită în îmbrăcăminte, dar şi în modul cum ne preda la ore. Era tânăr şi mereu numai într-un zâmbet. Îmi amintesc de un drum la Pocrov în Munţii Neamţului. Nu prea era obişnuit cu mersul pe jos şi se oprea mereu, gâfâind şi înroşindu-se ca racul. Îmi era milă de Iliuţă Georgescu, neînvăţat cu pripoarele.

Slab la trup ca o libelulă, Bria Vasile ne preda la clasă cu precizie de ceasornic. Niciodată nu ne-a spus pe nume şi se adresa totdeauna cu: Domnilor elevi şi Domnule elev! La note era cam zgârcit ca şi la forma scrisului. Nu dădea note mari din principiu. Şi apoi trebuia să ştii carte pentru a lua o notă pe merit.

Mereu morocănos şi cu privirea fixă în tavan, Părintele Irina Vasile preda limba română, mişcându-şi mustăţile în sus şi jos. Se purta în haine maro, aşa cum îi era culoarea feţei. Îi citeam şi în inimă nefericirea sufletului său şi parcă era mereu într-un doliu nesfârşit. Mergeam adeseori cu el în căutare de ghebe, hribi şi alte ciuperci prin poienile şi Munţii Neamţului. Îi plăcea cum învăţ şi scriu la limba română, mai ales după ce i-am făcut o lucrare mai originală la una dintre tezele date, apreciată cu cea mai mare notă: 9.

Făcusem o compunere!

Când venea profesorul Opaski, de la cancelarie spre clasă, te apuca hazul de-a binelea. Era un moşulică simpatic, cu ochelari mari pe nas, şchiopătând de un picior. Orele se desfăşurau într-un vacarm de nedescris. Era numai un râs, iar la limba rusă predată de el nu s-a învăţat mai nimic. Nimeni nu rămânea corigent. El însuşi provoca veselia. Când ieşea din clasă, aşa era de mare îngrămădeala încât unii dintre colegii mai obraznici îl trăgeau de urechi şi-i luau ochelarii de pe nas.

De la Buzău a venit Nicolae Bivolaru, ocupând catedra profesorului Mircea Păcurariu. Se silea cu toată seriozitatea să predea academic, pentru a nu fi mai prejos ca înaintaşul său. Se învăţa bine şi notarea era corectă. Aveam numai zece. Îl auzeam câteodată:

- Domnilor, nu-i pot da mai mult de zece. Dar şi eu învăţam pe rupte pentru a-i demonstra lui Mircea Păcurariu, care a plecat la Sibiu, că era un mare zgârcit la note.

Cu totul atipic era profesorul Turcu, înaintaşul de limba rusă al lui Opaski. Te impresiona prin statura lui. Era un fel de Dostoievski. Pe faţa lui citeam o mare suferinţă. Se pare că era bolnav, ca şi soţia lui.

Era obligatoriu să avem carnete de cuvinte la toate limbile străine: rusă, franceză, greacă, latină. Profesorul vedea carnetul şi te întreba din el ca să vadă cum ţi-ai însuşit lecţia.

Îl auzeai pe profesorul Turcu, după ce făcea prezenţa:

- Domnilor elevi, aţi scris cuvinţi?

- Da, strigam cu toţii în cor!

- Cine-mi aduce carnetul de cuvinţi ca să-l ascult?

- !?! …

Muţenia ne apucase pe toţi.

- Azi predăm o nouă lecţie, domnilor elevi. Ascultarea o facem spre sfârşitul orei. Urma o lecţie la care nimeni nu era atent. Profesorul era absorbit de cele ce preda, singur ascultându-se doar pe sine. Suna de recreaţie. El preda fără să audă pe nimeni şi nimic. Doar când venea următorul profesor se oprea. Îşi cerea scuze şi ieşea din clasă. Aşa l-am avut profesor câteva luni. Mitropolitul Iustin Moisescu mătura tot ce era vechi şi preînnoia totul.

Un profesor cu totul bizar era Nicodim Grosu. Stătea la catedră ca Eufrosin Poteca pe soclu. Îşi sprijinea capul mare înfipt într-un comănac călugăresc din lână de oaie, iar barba neatinsă de foarfeci îi ajungea până la brâu. Niciodată nu a coborât de la catedră, ca şi ceilalţi profesori, să se mai plimbe printre bănci. Vocea lui baritonală era ca din alte lumi. După câteva săptămâni n-a mai rămas nicio urmă din prezenţa lui. Era alt candidat la mazilire, potrivit Decretului 410 din 1959.

Peste capetele noastre de elevi treceau furtuni pe care noi nu le pricepeam atunci!

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.