Mult mai târziu aveam să aflu de ce Episcopul Teofil m-a pus la rugăciune mai îndelungată. Cu câteva zile mai înainte, un alt candidat la celibat a cerut să fie hirotonit.

L-a îndemnat la rugăciune şi după câteva zile a dispărut. Au încercat şi cu mine acelaşi procedeu.

Pe parcursul săptămânii pline de rugăciune şi de foame eram chemat la cancelarie, în fiecare zi, de câte un consilier eparhial. Vicarul Florin Geamoleanu, un ardelean îndesat, de înălţime mijlocie, mă întreba:

- De ce vrei să te faci preot celibatar, bă băiete? Urât nu eşti, prost nu prea eşti, ce-ţi lipseşte? În altă zi, consilierul administrativ bisericesc, Onisie Moraru, mai cu simpatie, zice:

- Frate Constantine, este grea viaţa de unul singur. Fete sunt destule. De ce nu te căsătoreşti? Mai delicat ca alţii, Inspectorul eparhial, Gheorghe Simu, mă sfătuia:

- Să ai grijă că ispite sunt multe. Să nu cazi în păcate care să-ţi ruineze viaţa. Se bucura că am gândul de a fi celibatar. Cu totul parcă din alte lumi, pe consilierul economic Simion Coman, cu ochelari în cercuri ca undele pe ape, îl auzeam:

- Gândeşte-te bine! Să nu regreţi mai târziu! Iar ultimul pus pe capul meu a fost Secretarul eparhial, Iosif Butuc, un bihorean voinic, cu priviri de vultur. Degajat şi fără înconjur, mi-a zis:

- Dacă tu vrei să fii preot celibatar este foarte bine. Eu te felicit. Îmi strânge mâna şi-mi urează succes. Am aflat după aceea că el era celibatar şi slujea ca arhidiacon. Cred acum că Teofil Episcopul a pus la cale toată povestea asta. Probabil că am trecut examenul. De aceea m-a şi chemat pentru hirotonia întru preot celibatar. Dorinţa mea era mărturisită, planul tainic pe care mi-l doream împlinit: intrarea în monahism, atunci când va fi îngăduită de Bunul Dumnezeu.

Scrisori a primit Episcopul Teofil de la Preotul Savin, îndrumătorul meu de la Cracăul Negru, Ştefan Alexe, directorul Seminarului şi chiar de la tatăl meu. Ei se exprimau împotriva celibatului pe care doream să-l îmbrăţişez. Înaltul Ierarh al Clujului era în dilemă. Trebuia să cumpănească între cei care se îngrijorau de mine, amestecându-se în viaţa mea şi dorinţa de a sluji în Biserică, în ipostaza dorită, gândită şi cerută cu insistenţă.

Eram bucuros. M-am spovedit, după porunca Episcopului Teofil Herineanu, la Mircea Tomuş, în Catedrala Ortodoxă a Clujului, unde aveam să fiu hirotonit peste câteva zile. Se vede că din mila Domnului şi a Maicii Sale, rugăciunile au fost primite. Lucrurile au început să meargă bine. Între timp venise şi binecuvântarea de ieşire din Moldova şi intrarea în Transilvania mult dorită. Am auzit că Teofil, superbul prelat al Clujului, a dat de mai multe ori telefon Mitropolitului Iustin pentru a mă „libera” în bună pace.

Am aşteptat Ziua Domnului cu mare emoţie. Nu închideam bine un ochi, că-l deschideam şi mă rugam până aţipeam. Am început să pricep somnul greu, de plumb, al ucenicilor lui Iisus din Grădina Ghetsimani.

Dis-de-dimineaţă m-am dus la Catedrală pentru a-mi face rânduiala Sfintei Împărtăşanii. Lăcaşul Domnului m-a impresionat. Mai târziu am aflat cine a trudit la aşa frumuseţe ecleziastică. Nicolae Ivan, micul Episcop la statură, a făcut o biserică uriaşă. Se învăţase de la Sibiu unde-şi făcuse începutul lucrării glorioase, la Catedrala Mitropolitană.

Mare este Dumnezeu care dă omului astfel de puteri!

Hirotonia întru diacon a fost fără incidente, la 6 septembrie 1964, zi de toamnă însorită. La slujbă participase Ioan Alexandru – poetul, George Bălan - muzicologul şi profesorul George Buş. După sfârşitul Sfintei Liturghii, cei trei m-au condus până la Căminul preoţesc. Mi-au spus că vor veni şi la hirotonia întru preot, George Bălan promiţându-mi că îmi va aduce şi un magnetofon pentru a înregistra slujba.

Marţi, 8 septembrie, ziua Naşterii Maicii Domnului, a fost şi ziua naşterii mele în ierarhia Bisericii Străbune. Totul era un mister şi o bucurie. Aşteptam ca Duhul Sfânt să vină a doua oară pentru a mă sfinţi ca preot, prin rugăciunile şi punerea mâinilor evlaviosului Arhiereu al lui Hristos, Teofil Episcopul.

Acum se împlinea dorul inimii mele de a fi hirotonit de Episcopul pe care-l credeam ajuns arhiereul lui Hristos, fără intervenţii omeneşti. Nu ştiam că Teofil Herineanu a ajuns Episcop la Roman când avea doar 38 de ani şi când m-a hirotonit, 53. Mă temeam să nu moară şi să rămân nehirotonit. Îmi legasem, fără să ştiu, în mod tainic, viaţa mea de viaţa celui care mi-a devenit arhirereul hirotonisitor pentru totdeauna.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.