Lucrările înaintau la biserică, iar lumea era într-un entuziasm fără margini. Când s-a pus centura de acum începută pe ruinele cele vechi ale bisericii reformate,  s-a lucrat o noapte întreagă şi o zi.

Cu rândul făceam betonul manual, îl căram cu targa şi-l puneam peste fierul aşezat frumos într-un cofrag de scândură bine construit. Şi acum am oasele întinse ale mâinilor de atunci când n-am lăsat pe nimeni să care cu targa. Doream să fac o jertfă după atâta gâlceavă cu biserica ce acum creştea frumos spre cer.

Pârâcioşii îşi făceau „datoria”. Nu ştiam de unde se primesc veşti despre mersul lucrărilor la biserica din Tioltiur. Într-una din zile sunt chemat la Raionul Gherla. Când am intrat în holul mare, privirea mi s-a oprit la etaj, unde pe cerdac mergea, ca la el acasă, Vasile, consilierul parohiei de la Tioltiur.

- Ăsta-i Iuda! mi-am zis cu inima strânsă de spaimă. Trădătorul este chiar unul dintre casnicii din Tioltiur. Întors acasă, am spus sătenilor pe cine am văzut la Raion, plimbându-se ca la el acasă. Doar atât. Restul l-au înţeles ei.

- Să pleci din sat, Iuda Iscarioteanul! îl apostrofau sătenii pe Vasilică trădătorul. N-a scăpat de un toc de bătaie administrat de câţiva găligani, lucru nedorit de mine pentru că el devenea mult, mult prea periculos, ceea ce s-a şi adeverit pe parcurs. Printre supărările de tot felul, se mai ivea şi câte-o fază nostimă.

- Vai! zicea o babă, care spunea că îi este rău când mă vede, iar într-o altă zi mă întreabă, aproape plângând:

- Domnule Părinte, ai nevastă sau nu ai? ca să ştiu.

- Am nevastă foarte frumoasă. Studiază la Londra şi vine în iulie, în vacanţă, răspund babei plângăcioase.

- Dar nu-i prea târziu? Ce te faci singur? Mă gândeam, ca omul, ce griji o macină pe baba Eleonora.

Într-o dimineaţă, femei multe din Bârlea, filiala Parohiei Tioltiur, au umplut curtea casei parohiale. Aveau coşuri şi paporniţe cu raţe, gâşte, găini, cocoşi, bibilici şi câte un curcan ţeapăn, cu capul pe sus şi moţul spânzurând. Baba Eleonora le îndemna să-şi răstoarne orătăniile într-o poiată mare cât ziua târgului.

- Ţi-am adus galiţe, Domnule Părinte, ca să ai ce să mănânci, că eşti tare singur, alduiască-te Dumnezeu!

- Vă mulţumesc, le spun tare şi cam râzând. Dar cu ce hrănesc puhoiul ăsta păsăresc?

- Aducem şi boabe imediat. Nu duce grijă. Peste două ore suntem cu sacii aici. Mare mi-a fost mirarea când am văzut un car cu saci plini de boabe pentru a da la galiţe. În câteva zile am numărat vreo cinci sute de păsări de toate felurile şi mărimile. În poiată era o vânzoleală şi o bătaie între noroadele înaripate încât te apuca mila, dar şi hazul.

Cu mătuşa Irina la sfat, am hotărât să vindem toate păsările aduse între vaiuri şi ofuri băbeşti. Zis şi făcut. Am chemat pe Sandu, consilierul parohial şi i-am spus:

- Sandule, te-am chemat să ne ajuţi. Adu şi pe fiul tău Alexandru şi să facem cuşti pentru păsări ca să le ducem grabnic la piaţă în Cluj, ca să le vindem. Avem nevoie de bani la biserică. Au venit la ţanc. Babele mele iubitoare au fost inspirate, alduiască-le Dumnezeu!

Era marţi. Până seara totul a fost gata. În zorii zilei de miercuri, orătăniile, pe categorii şi vârste au fost aşezate în cuşti. Încărcătura era bogată. Uşor, maşina s-a desprins din curte. Scăpasem de povara darului. Cu o maşină de pripas am ajuns la Cluj, înaintea încărcăturii. Am testat piaţa. Am văzut preţurile cum se poartă. Soseşte maşina. Piaţa s-a umplut de cuşti. La tarabe au început vânzările. Le-am spus că este bine să lase cu 2-3 lei mai ieftin decât ceilalţi ca să putem vinde şi pleca imediat. Nu puteam sta cu săptămânile în piaţă şi să purtăm galiţele pe drum.

În câteva ore, toate orătăniile de la Tioltiur s-au vândut. Eu supravegheam de la distanţă. Când mă uit mai bine, un găligan, cu un par mare ridicat în aer, striga venind spre mine:

- Ăsta-i şarlatanul care ne-a stricat preţurile. Pe el, nenorocitul de popă negustor. Am luat-o la fugă, ieşind din piaţă şi m-am îndreptat spre Tioltiur.

Era o mare bucurie. Banii din vânzarea galiţelor se adăugau la cei câştigaţi din ţuică. Acum aveam cu ce cumpăra lemnul, că deja se ajunsese la acoperişul bisericii.

Ne descurcam. Nu ne plăcea să întindem mâna la cerşit. Simţeam aripile ocrotitoare ale Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.