Cu mare frică în cârcă, la chemarea Patriarhului Teoctist, care avea 75 de ani, dar ținându-se într-o tinerețe greu de închipuit, am pornit pentru ședința Sfântului Sinod. Mare curaj la Patriarh! Totul era într-o mare nesiguranță și aveai impresia că se destramă totul, începând cu noi înșine.

Pe 3 ianuarie 1990, spre seară, unul câte unul, ierarhii soseau la București, de pe întinsul întregii țări. Pe fețele lor se citeau îngrijorări ascunse și nemărturisite. Nimeni nu avea curajul să întrebe ceva, pe careva. Parcă ne-a pălit pe toți o muțenie colectivă. Bruma de încredere care fusese prin anii trecuți, acum se topise cu totul. Încercam și eu, ca fiind mai apucat pe snoave, să îndulcesc atmosfera cenușie. Te izbeai ca de un zid. Era o nouă ipostază a timpului revoluționar.

Masa de seară a decurs tot într-o atmosferă plină de sobrietate și mai mult în tăcere. Aproape niciun ierarh nu povestea despre cele întâmplate, fiecăruia dintre noi, la locul de păstorire.

De la ședința Sinodului au lipsit câțiva ierarhi: Arhiepiscopul Antim al Tomisului și Dunării de Jos, bolnav în cărucior; Arhiepiscopul Teofil al Clujului, bolnav și el, Arhiepiscopul Victorin al Americii și Canadei, bătrân și cam temător, nu s-a mai ostenit să vină, iar Episcopul Vasile al Oradei era suferind și netransportabil, așa încât, la Sinod, eram prezenți 21 de Ierarhi, prezență confortabilă pentru ținerea ședințelor și luarea de hotărâri valabile pentru întreaga Biserică Românească.

Mă bucur că în arhiva personală s-au păstrat documentele de la prima și a doua ședință a Sfântului Sinod, după douăzeci și cinci de ani, cum arătau, și care era situația de fapt.

Potrivit programului, la ora 9.00, în Catedrala Patriarhală s-a făcut slujba de pomenire a eroilor căzuți pentru libertatea și renașterea neamului românesc, urmând apoi un Te-deum pentru deschiderea sesiunii Sfântului Sinod.

Ca întotdeauna, prezența credincioșilor s-a arătat solidară în rugăciune și încurajatoare, mai ales că bunii creștini români, în perioada 17 decembrie 1989 – 3 ianuarie 1990, au auzit tot felul de zvonuri, care mai de care mai abracadabrante, băgând îngrijorarea și spaima în inima și sufletul lor.

Le-am văzut privirea vioaie și zâmbetul le înviora fața, atunci când am intrat în Catedrală, dar și atunci când  ne-am îndreptat spre Palatul Patriarhal.

Sunetul clopotelor, pline de gravitate, care se revărsa asupra Cetății lui Bucur, ne încuraja să pășim apăsat într-un nou An, binecuvântat de Atotputernicul Dumnezeu.

La deschiderea ședinței Sfântului Sinod, Patriarhul Teoctist a ținut un cuvânt plin de avânt, spunând, că: ”Acum suntem întruniți în ședință sinodală, liberă de amestecul regimului ateo-comunist și că slujitorii Bisericii Ortodoxe Române sunt într-o oarecare lipsă, având un simțământ de vinovăție, dar din 22 decembrie 1989 suntem alături de fiii poporului nostru, ca și până acum, pentru libertate și pace. Personal, am avut puținătate și lipsă de curaj, din cauza îngrădirii înfricoșate a Bisericii și îmi cer iertare pentru această puținătate a mea. Am stat în această reședință trei ani ca un străin, cu mare sentiment de frică. Ion Dincă a fost trimis de Ceaușescu pentru a ne anunța că oasele Sfântului Dimitrie trebuie duse la Căldărușani, clopotnița demolată, iar Reședința Patriarhală trebuie mutată la Mănăstirea Radu Vodă. Prim-vice-prim-ministrului Ion Dincă, i-am spus hotărât, că nu se poate niciodată să ne mutăm din Dealul Patriarhiei, loc plin de importanță istorică și religioasă. Mărturisesc, Preasfințit Sinod, că n-a fost ușor să rezist la astfel de presiuni, stând cu frică și cu cutremur, amenințat fiind, că în cazul că se va auzi ceva despre cele vorbite, voi suporta grave consecințe. De aceea n-am spus nimănui pentru că nu aveam încredere și povara era și mai mare.

De aceea, vă îndemn părintește să aveți curaj, curajul dăruit de Iisus, Apostolilor, și grabnic să scăpăm de frică, de starea lăuntrică, de încorsetare. La întâlnirea cu domnul Dumitru Mazilu, vice-președintele Frontului Salvării Naționale, ne-a spus că se așteaptă de la Biserică sprijin și să ne eliberăm gândurile  și cugetele în folosul și drepturile Bisericii României. Știm cu toții că Biserica este o forță a Credinței noastre strămoșești. Noi să aducem pacea, curajul, iubirea de frați în sufletele tuturor celor care au luptat puternic și au biruit. Cuvântul nostru să fie balsam, având sentimente frățești, îngăduință, iertare în mijlocul acestor oameni pentru consolidarea a ceea ce s-a înfăptuit.

Ne adresăm credincioșilor noștri cu un Cuvânt Pastoral și către tineri, întregului popor și sufletele noastre pângărite, cum n-a mai fost în istorie, frâu în libertate, în gândire. Avem nevoie de o renaștere lăuntrică. Schimbarea omului nu poate să vină decât din interior, renașterea sufletească a poporului, a tineretului. Sfânta Evanghelie, glasul lui Iisus Hristos, să fie viu. Sub adumbrirea harului Duhului Sfânt pornim să slujim Biserica noastră, darul sfânt al libertății, sprijinire morală și creștină întru refacerea chipului luminos al poporului nostru!”

Pe fața Patriarhului de 75 de ani se rostogoleau boabe de rouă lucitoare, iar glasul încă răsuna în Sala Sinodală, în care se așternuse o liniște grăitoare din alte vremi.

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.