Printre profesorii nou-veniţi, Mircea Păcurariu era apropiat de elevi, deşi sobrietatea pe care o afişa te ducea cu gândul că ar fi distant şi cu nasul pe sus.

Eram la scos de cartofi, prin luna octombrie a anului 1959, în grădina Seminarului Teologic. Elevii erau înşiruiţi pe rânduri şi supravegheaţi din scurt ca să nu tăiem cartofii.

Mircea Păcurariu apărea pe răzor cu pantofii lustruiţi, iar pantalonii erau călcaţi cu o dungă de se vedea de la distanţă. Un balonzaid de culoare bej-gri, legat la mijloc cu o curea din acelaşi material, desăvârşea eleganţa tânărului profesor de numai douăzeci şi şapte de ani. Pe cap purta o pălărie de fetru de culoare gri cu boruri înguste.

Aşa şi-a făcut apariţia noul profesor de Noul Testament şi alte discipline cum ar fi Istoria, în care excela spre marea noastră bucurie.

Înainte de a veni la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, tânărul teolog, care era la cursurile doctorale la Bucureşti, a fost scurtă vreme bibliotecar la Episcopia Romanului, unde era vicar eparhial Arhimandritul Emilian Birdaş, despre care va mai veni vorba.

În lumea aceasta, simpatia este o forţă căreia nu i te poţi opune. Este ca fulgerul. Unde loveşte, lasă urme. Aşa s-a întâmplat şi cu profesorul nostru delicat, elegant şi tras prin inel. Cei mai mulţi elevi îl iubeau, învăţând cu toată dragostea.

La ore preda impecabil. La ascultat elevii, era sobru şi căuta să dăruiască notele meritate. Nu făcea nedreptate nimănui. Aşa l-am cunoscut pe cel care m-a preţuit, luându-mă ca un fel de ucenic. Făceam curat prin cameră. Focul din lemne, mai ales iarna, duduia în sobă şi făcea o căldură minunată. Când nu era apă, aduceam cu găleata, proaspătă şi limpede precum cristalul.

Îmi aduc aminte, cu mare bucurie, că Mircea Păcurariu, atunci când pleca la Bucureşti să-şi susţină lucrările de cercetare ştiinţifică, la întoarcere îmi aducea portocale şi bomboane fondante. Neştiind să mănânc portocale, singur pregătea fructul exotic, tăindu-l şi îndepărtând coaja sub formă de rozetă.

De obicei, nouă, elevilor nu ne ajungea pâinea la masă. Era tare bună, făcută din făină măcinată integral, fără trei nule ca acum. Ca să-mi potolesc foamea, mergeam la Părintele Calist, magazionerul, şi-i duceam un bon ca de la Mircea Păcurariu, pentru un sfert de pâine, imitându-i scrisul. I-am spus Magistrului că multă pâine a plătit, făcând pomană fără să ştie, elevilor flămânzi care erau în creştere.

Cum şi noi eram copii, năstruşnici de mama focului, când am văzut că avem trei profesori burlaci: Ştefan Alexe, Ilie Georgescu, Mircea Păcurariu, în fruntea cu al patrulea, Ion Serafimceanu, am început a face pe seama lor glume de tot felul.

Profesorii călugări, Gherasim Cucoşel, Sebastian Barbu Bucur şi Nicodim Grosu au fost îndepărtaţi din învăţământul teologic, prin Decretul 410 din 1959. Şcoala parcă rămăsese pustie. În locul lor, prin grija Mitropolitului Iustin al Moldovei şi Sucevei, şcoala avea să se împodobească cu o echipă nouă de profesori, după cum am spus, unii fiind chiar foşti studenţi de teologie înaltă. Ceva mai târziu avea să vină şi sfielnicul profesor, Vasile Bria, tot de la Bucureşti, de asemenea şi el necăsătorit.

Dintre toţi profesorii, doar Mircea Păcurariu şi Ion Serafimceanu stăteau în şcoală cu noi, având chiliile la etajul Seminarului, cu faţa spre drumul care ducea în Mănăstirea Neamţului. Aveau vedere superbă spre munţii luminaţi de soarele dimineţii.

Când l-am văzut pe Mircea Păcurariu, gândul meu a zburat direct la Mariana Vodă, profesoara mea de limba română, despre care am mai amintit, de la Cracăul Negru şi Bălţăteşti. Nici acum nu-mi explic ce s-a întâmplat cu mine. Mă ardea grija ca profesorul meu, Mircea de la Neamţ, să nu rămână cumva neînsurat şi Mariana Vodă, acum profesoară la Târgu-Neamţ, să nu rămână nemăritată.

Am făcut rost de un plic frumos şi hârtie de scris. Aşezat spre ultimele bănci din clasă, chiar la ora lui Mircea Păcurariu am început scrisoarea. Mă uitam atent la „candidatul” meu la însurătoare. I-am făcut un portret numai în lumini, fără umbre, decât doar spunând că este ca un voinicel tras prin inel. După cât pricepeam eu, spuneam că este persoana cea mai potrivită ca să-i devină soţ pentru întreaga viaţă. Deja îi vedeam mire şi mireasă. Eram fascinat de mic atunci când vedeam la biserică, în faţa Altarului cele mai frumoase făpturi din cer şi de pe pământ, pereche plină de frumuseţe şi dragoste. Îi socoteam ca îngerii îmbrăcaţi împărăteşte, iar de mireasă ne îndrăgosteam cel dintâi, mai ales atunci când noi ne uitam vrăjiţi, iar ea ne făcea cu ochiul.

Scrisoarea a plecat la drum prin poştă. Eram fericit că am reuşit să termin o treabă care nu-mi lăsa loc de linişte. Aşteptam acum să văd ce se va întâmpla. În mintea mea de copil se aşeza pacea, că Mircea şi Mariana vor fi perechea pe care am văzut-o şi visat-o, cu marea dragoste, zile şi nopţi de-a rândul.

Nu după multă vreme lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată şi nedorită niciodată pentru mine.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.