La Înviere, făceam slujba la ora unsprezece noaptea la Cufoaia, după care, fugeam prin cheiul Borcutului, însoţit de un pădurar cu puşcă. O luam pe o cărăruie de-a coasta, aşa de îngustă că numai la un sfert de pas greşit erai tocmai în fundul prăpastiei. Nu te puteai prinde, în cădere, de nimic.

La ora două, după miezul nopţii ajungeam şi se săvârşea slujba Învierii. Creştinii aşteptau cu emoţie multă pentru că nu se mai făcuse slujbă de vreo cincizeci de ani, după cum povesteau inăoanii. După aceea, încă patru kilometri, tot o fugă peste deal la Borcut. Acolo se făcea a treia slujbă a Învierii şi se încheia cu Sfânta Liturghie.

A doua zi de Paşti, Sfânta Liturghie la Cufoaia, vecernia la Borcut şi o altă vecernie la Inău, după ora şase seara şi tot aşa, prin rotaţie, la fiecare biserică din cele trei sate. N-a fost niciodată vreo sărbătoare sau duminică să nu se oficieze cele trei slujbe, la ore precis puse în programul liturgic.

Prezenţa la biserică era numeroasă, iar tineretul de la şcoală venea la slujbe, dar şi la lecţiile de Religie. Era frumos, de folos şi fascinant, mai ales, când făceam pelerinaje pe la mănăstirile din Ţara Lăpuşului.

Odată, când se trecea din primăvară spre vară, mergând prin cheiul Borcutului, spre Inău, care acum are drum cu asfalt, pe la amiază fiind, m-am aşezat într-un loc cu iarbă, între ape. După ce am citit din Biblie, am pus-o sub cap, apucându-mă un somn binecuvântat.

Când m-am trezit şi am deschis ochii, eram înconjurat de zeci şi sute de oi care păşteau în jurul meu. Altele dormeau sau beau apă cristalină şi proaspătă din pârâul Borcut. Fără să mă ridic, privind pe sub burţile oilor care mă înconjurau, auzeam tălăngile răsunând pe văile Borcutului. Câinii stăteau pe la marginile turmei, iar vreo doi-trei măgari erau prin mijlocul oilor, cu botul băgat între lânele lor care spânzurau aproape până la pământ.

Era un tablou făr’ de pereche. Încet-încet, oile cu ciobanii tineri, au trecut pârâul şi au luat-o pe coasta muntelui. Se auzeau doar tălăngile cum se îndepărtează şi fluieratul spornic al ciobanilor, iubitori de păstoritul oilor. Am lăudat pe Dumnezeu pentru prezenţa Lui atât de vie în natură.

Altă dată, venind de la Inău spre Borcut, m-am aşezat în vârful dealului ca să văd marea frumuseţe ce se deschidea în faţa ochilor: oraşul Târgu-Lăpuş, satele din jur şi chiar munţii unde se ascundea sihăstria Rohiei. După ce am citit, potrivit obiceiului, câteva capitole din Sfânta Scriptură, m-am întins pe pământ, privind norii şi cerul de un albastru întunecat.

Stând şi admirând minunea ce ni se arată nouă mereu, dintr-odată, de la câţiva metri, a izbucnit în cântec fermecat, ciocârlia, care se înălţa drept spre ceruri, în triluri nemaiauzite.

Credeam că n-o s-o mai văd niciodată. De sus, cu o viteză incredibilă, venea un punct care se mărea foarte repede. Nu ştiam ce ar putea fi. La numai trei metri de pământ, punctul de sus, ciocârlia, îşi deschise aripile, continuându-şi drumul pe orizontală.

Am rămas uimit. Inima şi sufletul mi-au spus să-i mulţumesc lui Dumnezeu, Cel care face multe şi mari minuni.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.