Episcopul Gherasim, aproape în fiecare an, în iulie, trăgea câte-o raită prin Germania. Locul predilect era Regensburg, la un Institut Teologic Catolic cu privirile îndreptate spre Est.

Acolo veghează încă, voios şi cu deplină vârtoşenie ecumenică, Albert Rauch, un „român ortodox”, cum îl putem numi, alături de Wilhelm Nysen de la Koln, un alt iluminat, savant şi om de geniu, care a scris Imnul cel mai frumos din lume, adresat României, prin cartea sa: Pământ cântând în imagini.

Aceşti doi uriaşi ai spiritului, pot fi numiţi sfinţi, încă din viaţă.

Aşadar, Rauch, era peste putinţă de bucuros atunci când avea de oaspete pe vlădica Gherasim. L-am cunoscut şi eu prin anul 1982, când am mers prima oară în străinătăţurile Occidentului.

La Regensburg au mers, an de an, călugări şi călugăriţe, din cuprinsul Patriarhiei Române. Acolo se învăţa carte vârtoasă: gramatică românească şi limba germană. Călugăriţele întreţineau curăţenia şi călugării meşteşugeau prin clădirile care trebuiau îngrijite, ca totul să funcţioneze optim.

A. Rauch, vorbea entuziasmat de episcopul Gherasim, stareţa Lucia Dumbravă de la Pasărea, Vartolomeu, stareţul Coziei, care pe lângă sculptură şi abilităţi tehnice, şi-a dat un doctorat strălucitor în Teologie.

Atât de mult iubea Rauch personalul monahal din România, încât la terminarea studiilor venea personal cu microbuzul, aducând călugăriţele, iar la întoarcere lua altă serie la studii. Aşa ştia cardinalul Albert Rauch să se comporte. Nu doar ca un catolic, cu privirile spre Est, ci şi ca un adevărat om!

Gherasim Episcopul, înainte de a pleca la drum, îl văd că vine cu un sul mare de hârtie. Probabil îl adusese de la tipografie. Când îl derulează, am rămas uluit. Pe vreo patru metri de hârtie avea notate toate lucrările ce trebuia să le facem până la întoarcerea sa. Trecuse peste trei sute de porunci de împlinit, în doar o singură lună. S-o fi gândit Papá – aşa i-am spus şi a fost agreată această numire de tot Sinodul – că este bine să nu avem timp nici de dormit, d-apoi să ne pierdem vremea cu lucruri de mâna a doua.

- Aşa! Aşa! Fratele meu întru arhierie, acesta este programul de lucru până mă întorc acasă. Toate lucrările sunt urgente. N-aveţi timp de pierdut. Este vară şi să nu ne lenevim.

Am strâns răbojul cu probleme interminabile şi am pornit la treabă. Totul mergea ca arcuşul pe strună. Şantierele prosperau. Banii din vistierie se înmulţeau. Materialele de construcţie se stivuiau pentru a pleca la drum, pe unde cereau şantierele deschise. Vinul se vindea la parohii cu tonele, pentru slujbe, iar preoţii se mirau de unde această disponibilitate nemaivăzută şi nemaiîntâlnită!

Cum se rezolva o problemă de pe răboj, o tăiam ca fiind din trecutul administrativ.

Toate activităţile le-am scris în Condica Mare a Eparhiei şi aprobate de întreaga Permanenţă, cu cea mai mare dragoste. Se şi glumea, ba se mai şi râdea, eu neştiind care vor fi urmările, pentru că nu-l cunoşteam prea bine pe episcopul Gherasim.

La începutul lui august, când se intra în Postul Sfintei Mării, apare vlădica Gherasim, iute de picior şi voie bună.

- Aşa, aşa! Fratele meu întru arhierie, toate bune pe aici?

- Toate! Vlădica Gherasim. Putem trece pe la câteva şantiere mai mari ca să vedeţi mersul lucrărilor, după răbojul lăsat la plecare.

Neaşteptat de iute am mers la Mănăstirea Bistriţa vâlceană. Uriaşul şantier era în toi.

- Ei, bravo! Aşa! Aşa! A fost cu spor mare. Nu m-am aşteptat.

Continuăm drumul la Govora, Surpatele, Dintr-un Lemn şi mai apoi la Mănăstirea Brâncoveni, unde se lucra pe rupte. Gherasim episcopul a rămas entuziasmat şi mirat de aşa lucrări spornice.

La întoarcere, numai laude, dar gândul meu stătea la aprobările date pentru bani, materiale de construcţii, vin şi carburanţi.

A doua zi cere condica fermecată cu aprobările. Stând lângă biroul masiv de stejar, la o măsuţă, pe un scaun, aplecat peste răboj şi aprobările date, a început să le confirme, rând pe rând.

- Aşa! Aşa! Cam mulţi bani aţi dat la şantiere. Tot aprobând a început să ofteze.

- În fine, treacă şi asta! Filă după filă, aproba cu suspine şi of-uri adânci. Dintr-odată, trânteşte un pumn în masă de sar toate pe jos.

- Asta-i prea de tot! Nu se poate! Aţi sărăcit Episcopia! Niciodată n-am aprobat atâţia bani şi vin din pivniţă într-o singură lună. Dacă mai stăteam în Germania, bătea vântul prin Episcopie.

Tot semnând şi oftând, am început să am o mare milă de bietul episcop Gherasim, care drămuia şi un fir de aţă, fără a mai spune, că pe drum se oprea şi aduna cuie şi caiele pentru potcovit cai.

- În fine, am terminat, îl aud pe „generosul” vlădică. Fratele meu întru arhierie, de azi înainte nu mai ai voie să aprobi, fără ştirea mea: bani, carburanţi, vin şi materiale de construcţie. Mulţumesc! Poţi pleca!

Răsuflând uşurat, am zburat pe uşă, sărind câte două trepte deodată. Când am ajuns jos, aud:

- Aşa! Aşa! Spune de ce ai procedat aşa?

- Dacă nu procedam aşa, nu mai lăudaţi şantierele care merg strună. N-a zis nimic. S-a făcut nevăzut pe holurile palatului episcopal.

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.