Dacă noi credem că suntem doar singurii campioni întru ale postirii, pe ici-colea, ne cam hazardăm în a ne complimenta cu prisosință mulțumitoare. Popoarele lumii au, fiecare în parte, datini moștenite de la înaintașii pe care noi îi numim, moșii și strămoșii noștri, adică neamul din rădăcina căruia ne tragem cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

Ce bucurie vom avea și noi, cei de acum, dacă vom crește bine pe urmașii noștri, ca și ei, la rândul lor, să povestească atât de frumos de rădăcina din care au răsărit, care suntem noi cei de astăzi! Adică să nu glumim cu educația sfântă a urmașilor noștri! Greu lucru, dar de mare folos pentru echilibrul din lumea ce va să vină.

Că postesc și alte neamuri ca și noi românii, am putea lua, la întâmplare, desigur, un model în privința exercitării prescripțiilor religioase, care ar trebui să ne rușineze un pic, mai ales pe cei care nu vor să facă nici cea mai mică abstinență. Iată, drept de urmare: “Era odată o zi fierbinte de vară, luna în care mahomedanii postesc zilnic în modul cel mai strict. După Coranul lor n-au voie atunci să ia nimic în gură de la răsăritul până la apusul soarelui. Se întâmplă că tocmai în zilele acelea un învățat din Cairo Egiptului voia să cerceteze piramidele. El angajă un arab tânăr spre a fi condus. Acesta alergă ziua întreagă în căldura dogoritoare alături de cămila sa. Învățatul luase mai multe portocale cu sine, spre a se răcori în căldura mare. El oferi câteva și arabului, care le primi mulțumindu-i și le vârî în haină. Învățatul îl întreabă dacă nu îi este sete, iar el răspunse: Ba da, Efendi, dar n-am voie să mănânc sau să beau nimic căci este post. Abia când soarele a apus, a luat el portocalele și le-a mâncat. Cu câtă abnegație își îndeplinise acest mahomedan datoria religioasă. Câți dintre noi se ostenesc oare pentru a cinsti porunca postului, cu toate că Iisus Hristos a postit patruzeci de zile, sfințind prin aceasta cu exemplul său abnegațiunea și pocăința”.

În creștinism, osteneala postului se împletește în chip fericit cu arta milosteniei. Herma, ucenic al apostolilor, scrie despre post astfel: “În viața ta să nu faci rău, ci servește Domnului Dumnezeului tău cu inimă curată. Dacă faci aceasta te supui unui post foarte plăcut Dumnezeului tău. În ziua în care postești, nu gusta nimic decât apă și pâine, în același timp calculează prețul mâncărurilor ce le-ai consumat, adună aceste prețuri și dăruiește-le unei văduve sărmane, unui orfan, sau unui sărac. Un astfel de post este bun și plăcut Domnului Dumnezeului tău”.

Câtă bucurie și armonie între postul făcut din dragoste și milostenia făcută și din mai mare dragoste, pentru că postul este o chestiune personală, pe când milostenia este una de dragoste pentru aproapele, care, desigur, este mai presus de postirea pe care o faci. Aceasta este o lucrare deplină. Sigur că nu putem face aceasta toți, dar o încercare se cuvine a fi făcută și singuri vom vedea și simți bucuria izbândirii.

Dar mai sunt și excepții. Spre exemplu, badea Ion dintr-un sat din Ardeal, în Săptămâna Mare, ca să-și bată joc de evlavia consătenilor săi, bătrân de 60 de ani, a făcut următorul act vitejesc: „scoase slănină și alte mâncăruri de dulce și începu să mănânce privind mândru și batjocoritor la cei care se uitau. Țărăncile îl huiduiră, meseriașii și câțiva intelectuali îl aplaudară. Îmbărbătat de gestul celor din urmă, se sui într-un pom din apropiere, de unde vroia să sfideze pe credincioșii satului. În mâna cu care se ținea de cracă avea pâinea, iar în cealaltă slănina. Voind să îmbuce, mâna îi scăpa slănina la pământ, după care a alunecat și el. Căderea fu atât de nenorocită, încât rămase mort pe loc” (din O mie de pilde, de dr. Grigore Gh. Comșa, Arad, 1929, pag. 230).

Iată și un aspect de delicatețe duhovnicească, pentru a încheia într-o notă plină de optimism. Episcopul Epifanie al Ciprului (secolul IV) a dorit să-l vadă pe starețul Ilarie, înainte de a muri. Starețul a venit și episcopul l-a invitat la masă, unde li s-a servit o supă de pasăre, pe care starețul o refuză, zicând: “Iartă-mă, Părinte, dar de când am îmbrăcat haina călugărească, n-am mai mâncat carne. Eu, din contră, răspunde Episcopul Epifanie, de când sunt preot n-am lăsat pe nimeni să adoarmă dacă a avut ceva împotriva cuiva, fără a-l fi iertat. Iartă-mă, zise starețul, viața ta e cu mult mai perfectă decât a mea” (din O mie de pilde, de dr. Grigore Gh. Comșa, Arad, 1929, pag. 231).

Se înțelege de la sine, că nu poți pune în aceeași cumpănă, o găină cu sfânta iertare! Sper că nu s-a smintit nimeni, vorbind de găini în Postul Mare și nici să se uite că iertarea este mai presus de găină, în supă, oricât de grasă și gustoasă ar fi!  

Calinic Argeșeanul