După cum am văzut, fiecare dintre noi, ne naștem atunci când hotărăște Dumnezeu. Neamul în care ne naștem și țara, ca loc de viețuire, nu le alegem noi și nici nu suntem încrezători că am fi putut mai bine hotărî și alege ca Ziditorul nostru, Dumnezeu.

M-am bucurat și mă bucur din tot sufletul că m-am născut în România, țara de vis pe care Eminescu a cântat-o așa de frumos și emoționant în poezia sa: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!

Această grădină a lui Dumnezeu, locul Lui de preumblare, în valuri molcome de lumină lină, ni l-a dat nouă, copiilor Lui, născuți din iubirea Lui cea veșnică. Credem că nicio țară din lume nu este mai echilibrată ca relief, ca frumuseți naturale și bogății nesfârșite.

Ne-a așezat într-o climă temperată și cu cele patru anotimpuri, cu frumuseți rupte din cer. Nu este întâmplător că Antoni Vivaldi, sub inspirația Duhului Sfânt, a creat capodopera vieții sale artistice: Anotimpurile!

Cine nu a avut prilejul să le asculte? Este atâta frumusețe pentru auz, dar și pentru văz, minte și inimă. Este o lucrare atât de frumoasă și sugestivă, încât, chiar la începutul fiecărui anotimp, întreaga Românie să asculte glasul iubirii în sunetul muzicii.

România a fost numită și denumită, Grădina Maicii Domnului, un fel de Athos al Carpaților unde, mult mai mult ca Athosul Eladei, este împodobit cu altare și chinovii, lumini nestinse către zările Paradisului.

Dacă privim România geografic și fizic, vom vedea o țară rotundă ca soarele, ca luna, ca pâinea noastră cea de toate zilele, cu toate formele de relief, cu case și altare făurite de geniul fraților români.

Ca să ne iubim Țara este potrivit să o și cunoaștem. Marii călători străini care au cutreierat  Țările Române în decursul secolelor, ne dau mărturii uimitoare. Este necesar să citim cărțile de căpătâi: Călători străini despre Țările Române.

Așa vom ști mai multe despre noi!

Mai mult, este necesar ca să ne vedem țara pe jos, pășind sfios în natură, cum făceau înaintașii noștri. Așa vom descoperi frumuseți dumnezeiești. Așa ne vom vindeca inima și sufletul de urâtul din noi și din aproapele nostru, devenind mai buni și curați la inimă!

Ieșirea în natură, în natura românească, trebuie să fie ca o poruncă strașnică. Avem nevoie de natură. Ea este ca profesorul care ne învață să vedem deslușit lucrarea lui Dumnezeu. Vom învăța că nu doar noi avem nevoie de natură, ci și natura are nevoie de fiecare dintre noi.

Oricum, nu putem fi separați de natură. Atunci când noi ieșim în natură și încercăm s-o cunoaștem și să ne bucurăm, natura însăși începe să se cunoască pe sine. Chiar dacă este mai greu de priceput, natura ajunge să-și cunoască frumusețea ei și sfințenia prin noi, adică noi coparticipăm la viața naturii din care și noi facem parte integrantă.

Citind cartea Liniștea vorbește de Eckhart Tolle, am găsit pagini emoționante: “Copacul, floarea, pasărea, piatra nu sunt conștiente de frumusețea și sacralitatea lor... Natura te poate apropia de liniște. Acesta este darul ei pentru tine. Când percepi și te regăsești cu natura în regatul liniștii, acest regat este îmbibat de conștiința ta. Acesta este darul tău pentru natură. Prin tine, natura devine conștientă de ea însăși. Natura te așteaptă de milioane de ani!”

 Trebuie să iubim natura ca pe noi înșine. Acesta  este un îndemn de a ieși în natură și a ne comporta cu sfințenie și să nu-i tulburăm liniștea!

Când s-a spus că: românul este frate cu codrul, s-a afirmat o stare de fapt. Fără codrii și munții României, noi n-am mai fi fost. De aceea trebuie să cunoaștem natura și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru darul făcut!

În munți, suflete al meu!

Cât mai mulți!

Calinic Argeșeanul, Minunea de a fi, Editur