Orice încercare a omului de a se elibera de vina cea dintâi – păcatul strămoșesc – s-a lovit de liberul arbitru, adică de voința liberă de a acționa pentru a scăpa de o vină pe care, fiecare dintre noi spunem că nu avem de ce să fim pedepsiți, dacă personal nu suntem și nu am fost implicați în prima prăbușire din cauza neascultării de Domnul Dumnezeu.
Striga unul cuprins de mânie pe șarpele ispititor:
-Este neamul nostru și suntem solidari cu cei care au păcătuit și mai păcătuiesc, cu voia sau fără voia lor personală. Și apoi asta e greșeala lor și Creatorul a găsit cu cale să îndrepte abaterea de la drumul cel drept al primilor oameni din viața omenirii.
Provocarea diavolului a țintit despărțirea omului din iubirea lui Dumnezeu. A atacat în taina vieții lăuntrice, unde se intră mai greu. Lipsa de maturitate a primilor oameni și slăbita Credință în Creatorul Dumnezeu au dus la alunecarea pe calea ispitei, de a nu se supune poruncii.
Este cunoscută osteneala întregii omeniri de a se reface alipirea de la gândurile lumești – prin lepădarea de tot ce este trecător și să facem exerciții de abținere, de mortificare, cum le place romano-catolicilor să se exprime, ființa noastră luptând cu natura coruptă din noi: „Fii ai oamenilor până când veți fi grei la inimă?” (Psalmul 4. 3)
Este o întrebare și un avertisment biblic. Să ne schimbăm caracterul, să alungăm ușurătatea gândirii, mânia, lauda de sine și alte manifestări ale trufiei. Să luptăm împotriva egoismului și a împietririi inimii! Altfel, noi ne îndepărtăm de viața lăuntrică, așezată, duhovnicească. Această luptă făcea pe Sfântul Pavel să suspine: „Văd altă lege în mădularele mele luptând împotriva legii minții mele și dându-mă pe mine rob păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de timpul morții acesteia?” (Romani 7, 22-24).
Ne izbăvește când ne predăm viața iubirii Domnului Dumnezeu!
Calinic Argeșeanul
