Când purtam opinci, talpa piciorului se lipea bine de pământul pe care-l călcam. Nu degeaba ţăranul s-a numit talpa ţării. Pe vremurile mai bune, oamenii purtau sandale de piele, foarte lejere sau papuci din diferite materiale. Cine nu-şi aduce aminte de acei tenişi făcuţi din pânză de bumbac sau cânepă? Era o bucurie să te încalţi cu aşa podoabă de papuci uşori şi frumoşi. Noi îi făceam cu cretă pe deasupra şi erau de un alb imaculat, iar în sport erau cei mai căutaţi şi folosiţi.

Deseori am auzit pe miri şi pe mirese povestind ce chin au suportat când au făcut nunta. Pantofii erau huliţi. Ba că erau strâmţi, ba că atunci când păşeau, scârţâiau, având o bucată de lemn de tei uscat pusă între tălpile pantofului, ba că tocul a fost prea înalt şi a mers mai mult în vârful picioarelor.

Încălţămintea strâmtă dăunează sănătăţii. După cum se ştie, tălpile picioarelor sunt oglinda întregului organism şi atunci când pantoful strânge, circulaţia este obturată. Mai bine să umblăm desculţi, iar mirii şi miresele să danseze cu picioarele goale. Nu-i nicio pagubă şi este frumos să ne aducem aminte când umblam desculţi şi aşa mergeam la biserică, la şcoală şi la lucrările zilnice.

Tot aşa este bine să avem hainele pe care le purtăm, atât vara, cât şi iarna, potrivite, după sezon. Să nu umblăm vara cu palton şi căciulă, cum umbla Nicolae Titulescu, spre hazul celor din jur, dar nici iarna să ne fandosim, umblând sumar îmbrăcaţi. Unii o fac din fudulie, ca să arate supleţe şi rezistenţă în faţa frigului.

Vara, spre exemplu, este potrivit, ca atunci când este cald ori caniculă, să avem o vestimentaţie făcută lejer. Indiferent de vârstă şi ocupaţie, atunci când mergem la lucru sau călătorim prin lume, să avem cămăşi de bumbac cu mânecă scurtă, pantaloni scurţi şi pălărie de paie pe cap, iar încălţămintea lejeră şi nu excesiv de scumpă. Să fie trainică şi simplă, iar ciorapii numai din bumbac subţire sau chiar picioarele goale în sandale, fiind mult mai sănătos.

Am văzut în zile de caniculă cumplită, lumea pe stradă încotoşmănată cu tot felul de îmbrăcăminte de culoare închisă. Pentru că veni vorba de culoare, îndemnăm să vă îmbrăcaţi în culoare albă, gri, albastru, crem şi orice alte nuanţe deschise. Culoarea neagră este bună doar iarna şi când este zăpadă, ca să facă un contrast plăcut.

Dacă s-ar întreba cineva, cum se simte clerul îmbrăcat în negru, toată vara, în toiul ei şi pe caniculă, vă pot spune că este o mare povară. Ştiu din experienţa de ani. Deci şi clerul mirean şi monahal trebuie să se adapteze după cum este vremea.

Este absurd să umbli la coasă, la prăşit, la arat şi la alte lucrări îmbrăcat în costum preoţesc. La tratament balnear sau în alte drumeţii prin munţi sau în pelerinaj, trebuie să ne îmbrăcăm adecvat, ca toată lumea, care nu judecă, neapărat ţinuta vestimentară a clerului, ci mai ales comportarea lui.

Nu m-a surprins Papa Ioan Paul al II-lea când l-am văzut în ipostaza de schior şi cu şapca potrivită cu cozoroc pe cap sau legănându-se în ritm de dans, prin vizitele din Africa ori învârtindu-şi cârja, aşa cum fac moşii. Avea o naturaleţe debordantă de la care să învăţăm câte un pic.

Nu perorez cu scopul de a-mi justifica mersul pe cal, pe bicicletă sau pe ATV. Să ne aducem aminte şi ce fel de costumaţie a făcut Dumnezeu strămoşilor noştri, Adam şi Eva ori cum călătoreau cei de demult şi ne vom lămuri îndeajuns pentru a face economie de comentarii inutile.

Şi că tot am pomenit de pantofii cu scârţ, la noi în sat era un cizmar extraordinar, care făcea pantofi, sandale şi cizme din piele bună, numită box. Pantofilor şi cizmelor, la cerere, le punea o bucată de lemn de tei, în dreptul platfusului. Când veneau mai ales la biserică, cei cu scârţ la încălţăminte, mergeau ţanţoşi, iar scârţâiala te scotea din răbdări. Ei se făceau a fi prezenţi, cu orice preţ, chiar şi la biserică, dar cu … scârţ.

Mai încoace, peste ani, le-a trecut scârţâiala de la cap şi au devenit oameni normali, cum trebuie să ne comportăm cu toţii.

Calinic Argeșeanul