Într-una din zile, o creştină din Tioltiur, dis-de-dimineaţă vine la casa parohială şi mă roagă să-i fac o slujbă doar pentru casa ei.

- Am o fată, pe nume Cornelia şi dă bacul. Fă o slujbă ca să reuşească. Este fată bună şi frumoasă, ai s-o vezi când vine acasă. Femeia era chipeşă şi îndrăzneaţă. N-am ştiut atunci unde bate cu vorbele ei. M-am gândit la preotul care a fost solicitat de o creştină pentru o rugăciune, care îi dă în grijă:

- Să citeşti, părinte, biletul!

- Da, voi citi biletul, dar şi fata să înveţe. La examene, fata pică. Mama ei se duce val-vârtej, la popa şi-i spune indignată.

- Nu ai citit biletul, părinte, pentru fata mea.

- Ba l-am citit. Fata matale nu a citit. Pentru aceasta nu a reuşit. Aşa se povestea şi-n alte părţi.

Şi că tot veni vorba de şcoală şi examene, voi arăta aici episodul cu stărostia mea. La şcoala nemţeană aveam, printre alţi colegi, un bun prieten de la Săcăluşeştii Târgului-Neamţ, pe nume Bălan Gheorghe. Era foarte serios şi silitor la carte. Fiindu-i dor de însurătoare, îmi spune într-o zi printr-o scrisoare:

- Nu găseşti pe acolo prin sat vreo ardeleancă? Vreau să mă însor. Am auzit că-s harnice tare şi gospodine mari. I-am scris că voi căuta şi-i voi da de ştire cum voi găsi vreo „fătucă”, aşa cum se numesc fecioarele în prag de măritiş. Gândul îmi zburase deja la Cornelia din pomelnicul pentru reuşită la bacalaureat.

Mergând prin sat cu doi consilieri pentru a mai aduna bani pentru biserică, am intrat într-o casă de găzdac – adică un gospodar mai răsărit, pe nume Rus Iosif şi soţia sa Marta. Ne uitam cum gospodina lucra la croitorie. În faţa mea era o oglindă mare cu ramă aurită, atârnată pe perete cu o uşoară înclinare din partea de sus. Deodată, în spatele meu zăresc o fată care se strâmba ca pe scenă, imitându-mă când vorbeam. Mă întorc rapid şi o prind făcând semne ca o ghiduşă din poveste. S-a roşit ca floarea de mac. Şi-a lăsat capul în jos. Pe chipul ei am citit trăsăturile mamei care a venit cu pomelnicul.

- Cum te cheamă pe dumneata?

- Cornelia Rus, a fost răspunsul pe loc al fetişcanei frumoasă foc. Gândul m-a dus la colegul meu Bălan din Moldova. Credeam că ar fi cea mai bună pereche, după prima impresie:

- Nu ai vrea să te măriţi cu un viitor preot din Moldova?

- Nu ştiu. Este o surpriză. Să mă gândesc. Vorbesc şi cu mama. N-a trecut prea mult şi mama Corneliei a venit cu fiica, să-mi spună că este de acord să se mărite cu un popă moldovean.

Bucuros, am scris colegului meu, spunându-i că am găsit mireasa pentru el şi că o cheamă Cornelia. L-am chemat urgent ca să o vadă, pentru că este isteaţă şi frumoasă şi o pot fura şi alţi pretendenţi la mariaj.

Peste o săptămână, Bălan Gheorghe a venit cu aripi la picior şi cu inima zvăpăiată. Grija mea era, dacă, la vederea Corneliei, o să-i placă, adică: dragoste la prima vedere.

I-am întâlnit la casa parohială şi i-am lăsat singuri să se înţeleagă. După o vreme, au ieşit în târnaţ spunând că se vor căsători. A fost, aşadar, dragoste la prima vedere. Eram fericit de izbândă. Şi aşa a venit Bălan în Transilvania, la Parohia Ciocotiş din Ţara Maramureşului, unde a lucrat cu mare sârguinţă, ctitorind biserici şi alte instituţii ecleziastice la Baia Mare, mai ales. Cornelia s-a dovedit a fi o profesoară de excepţie, soţie ideală şi mamă a celor doi prunci minunaţi.

Ca fapt divers, familia Bălan avea şi oi la o mică stână. Când venea vremea tunsului de oi şi a facerii caşului şi urdei, o auzeai pe Cornelia:

- Mă duc la stână. Vreau să tund eu oile, să fac cu mâinile mele caşul şi urda. Nu vreau să se amestece nimeni. Îmbrăcată în strai de cioban şi cu toate cele de trebuinţă, ciobăniţa Cornelia lua munţii în răspăr, uimindu-i pe ciobani când o priveau cum tunde şi mulge oile, cum pregăteşte caşul, jintiţa şi urda cea gustoasă.

Eram bucuros de această femeie vitează şi harnică. Mă bucuram că n-am dat greş cu stărostitul mea, găsindu-i prietenului Bălan o soţie pe măsura sa.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.