Cu greu puteam suporta starea confuză care se aşternea ca întunericul de plumb, apăsător, asupra sufletului zbuciumat de încrâncenările social-politice, care bântuiau ţara.

Înspăimântat de urgiile care băteau la poartă şi în văzduh, nopţi la rând am vegheat din balconul Palatului Episcopal din Curtea de Argeş, pentru a vedea dacă nu se strecoară niscaiva răufăcători, înfierbântaţi de evenimentele care se derulau imprevizibil, după uciderea familiei Ceauşescu. Grija era mare pentru că o scară de fier – fixată pe peretele bisericii Sfântul Neagoe Vodă Basarab, pusă pentru incendii și alte lucrări, putea înlesni – ușor – urcarea oricărui năzdrăvan pus pe vitejii prostești.

Unitatea Militară a Vânătorilor de Munte, condusă de comandantul Toma Avrămuţă, dimpreună cu Ion Pătrunjel şi Dabija Alexandru, aveau în grijă aşezământul ecleziastic argeşean, care încă putea fi bântuit de neprevăzute nenorociri.

Nu-mi puteau ieşi din minte urletele celor veniţi cu găleţi să ”stingă” mănăstirea care ardea în ”flăcări” imaginare. Scornelile erau tot atât de înflăcărate. Ca un cui înfipt în inimă îmi stătea imaginea arhimandritului dornic să i se dea inventarul şi cheile Palatului, intonând cu vocea lui hârâită şi sughiţată:

– Văleu! Văleu! Văleu! Vine armata să vă aresteze. Daţi-mi inventarul şi cheile palatului. Îmbrăcat cu rasă şi mătănii legate de mâini şi potcapul şi camilafca de mohair, aplicată pe scăfârlie, încă vânăt la faţă, făcea şi el “revoluţie” prin curtea mănăstirii argeşene.

Venea să împlinească planurile urzite în damf de vin şi ciozvârte, slobozind ocări specifice celor care s-au instruit în răsăriturile apuse:

– Toţi sinodalii sunteţi în cofă. Acum a venit şi vremea noastră. Vremea voastră a apus. Trebuie să vă intre în cap. Am răbdat destul, tot felul de umilinţe.

Văzând stările confuze şi de instabilitate, m-am gândit să părăsesc ”România de la Argeş”, cum pe drept şi sugestiv o numea Nicolae Iorga, în cartea lui de răsunet, Locul românilor în Istoria Universală.

Mă gândeam: unde să mă duc? Ţara în care m-am născut a devenit, dintr-o dată, “mică şi neînsemnată” după deschiderea graniţelor, pe unde intra şi ieşea oricine dorea, după voia şi interesul inimii. Pe cât era de mică pe atât era de întinsă. Ea devenise ţară europeană, cu drepturi democratice.

Deşi s-ar părea a fi un paradox în această exprimare, şi azi, peste aproape douăzeci şi cinci de ani, am aceeaşi stare ca atunci. Este vorba despre spaime ucigătoare de linişte.

Tot chinuindu-mă cu gândurile de plecare, primesc un telefon. Am recunoscut vocea lui Radu Boraciu, un tânăr care lucra cu măiestrie la Atelierele Patriarhiei Române.

– Bună seara, Preasfinţite Calinic. Am auzit că aţi avut necazuri la Curtea de Argeş. Unde Vă aflaţi acum?

– Doresc să plec din Argeş pentru totdeauna! Nesiguranţa se plimbă pe uliţi. Nimic nu mai este sigur. Poţi oricând să fii victimă. M-au părăsit toţi cei cu care lucrasem. Am rămas în grija lui Dumnezeu şi a Sfintei Filoteia.

– Unde să mergeţi în lume? Locul Preasfinţiei Voastre este la Argeş! Nu vă speriaţi. Despre mulţi se vorbeşte în fel şi chip. Nu sunteţi singurul batjocorit şi hulit, de cei de aproape şi de cei din depărtare.

– Totuşi, sunt hotărât să plec din cel mai frumos loc din lume, îi spun lui Radu Boraciu, încurajatorul mirean care-şi dovedea omenia în vremuri nesigure şi bântuite de înflăcărarea revoluţionară.

– Personal, dacă aş fi în locul dumneavoastră, n-aş părăsi Argeşul niciodată. Aţi spus că este locul cel mai frumos din lume. Aşa este! Pentru asta trebuie să suferiţi. Frumuseţea nu se dă omului fără suferinţă! Chiar le vreţi pe toate gratis?

După ce s-a închis telefonul, m-am gândit la vorbele încurajatoare, spuse la vreme de cumpănă amară pentru sufletul meu îndurerat peste măsură. Oricum, îndemnurile primite mi-au potolit hotărârea de a pleca din România revoluţionară. Îmi revenea mereu gândul din 1966, când am dorit să plec în America. Mi-am zis, mie însumi, că acum a sosit vremea să-mi împlinesc dorinţa din tinereţea aprinsă spre libertate. Radu Boraciu, însă, venea cu logica lui sănătoasă de om, neînvins de urâciunile vremii.

Mi-a tăiat puntea de plecare!

Şi aşa am rămas în Cetatea Basarabă a Argeşului.

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.