Deseori am auzit pe unii și alții că nu pot posti nici în ruptul capului și că, dacă nu mănâncă puțină carne, nu se simt sătui cu adevărat. Această stare se așează în ființa omului din clipa în care își spune sieși răspicat: nu pot posti!

În chiar clipa aceea, creierul uman înregistrează negația, ca hotărâre neclintită. Această hotărâre, din centrul de comandă al creierului se transmite stomacului și întregului organism.

Carne gândim, carne cere stomacul! Vin gândim, vin cere stomacul și gâtlejul care sfârâie după bunătatea viei! Zarzavaturi gândim, zarzavaturi cere stomacul cu bucurie! Țigări gândim, țigări cere gura, limba și nările afumătură. Îmbuibare cu delicatesuri gândim, aperitive și tot felul de bucate alambicate dorește stomacul.

Multă vreme m-am supărat pe stomacul, ziceam eu, nesătul și nerușinat, care nu se mai satură. M-am convins că problema este la creierul condus de voința noastră, străbătută de slăbiciune și lenevie. M-am gândit că este mai întâi necesar să ne educăm și să stăpânim gândirea noastră și să strunim orice încercare de nesupunere.

Așa ar sta lucrurile la prima vedere. Cei care se îndoapă fără nicio abținere, suferă tot de o dereglare în cutia craniană. Dacă ar mânca ușor, cu mult calm, să ia cantități mici pentru a fi mestecate de 33 de ori, și a nu fi înghițite de să pocnească gâștireața și ca și cum s-ar bate calicii la gura lor, nu ar mai depune cantități de grăsime și alte fleici.

Aici cred că s-ar potrivi ceea ce spune Avva Avraam, atunci când un frate l-a întrebat: “Dacă mi se întâmplă să mănânc des, ce înseamnă? Bătrânul i-a răspuns: Ce spui frate? Atât de mult mănânci? Crezi că ai venit aici la secerat?“

Și mai este o hibă de care nu scăpăm nici cei care am trecut de amiaza vieții. Dintr-odată vedem că nu ne mai putem apleca să ne legăm șireturile, icnind și oftând. Ba, nici chiar mătănii nu mai putem face, iar mișcările ni se îngreuiază. Și, ușor-ușor, ne rotunjim, unii chiar îngrijorător, chiar dacă nu suntem puși pe înfulecate. Și apoi se mai adaugă viața sedentară, lipsa de mișcare, mese copioase seara târziu, etc.

Deși ne incomodează starea creată, aici este vorba, totuși, de o altă încercare la cutia craniană. Din nou vina o poartă tot bietul creier. Tot gândindu-mă și citind am aflat că organismul nostru, de la o vreme, intră în alertă, adică atunci când începe declinul biologic. De îndată se dă alarma la creier: Atenție!, organismul este în pericol. Întru apărare, același creier dă comenzi speciale: mănâncă frate că se apropie moartea, ești în pericol de degradare și nimicire. Și așa ne trezim, fără să vrem – cine vrea să devină mult și greu?, într-o stare incomodă, obeză și cu estetică discutabilă.

Să ne întoarcem la aceia care își spun hotărât că nu pot posti, cărora Sfântul Ioan Gură de Aur, le dă, totuși, o cale de urmat, cu multă râvnă: “Cine mănâncă și nu poate să postească, acela să împartă milostenie cu prisosință și să facă rugăciuni stăruitoare, să dovedească o râvnă evlavioasă pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă la aceasta nu ne stingherește nicidecum slăbiciunea trupească…Să se împace cu dușmanii, să gonească din sufletul său orice ținere de minte a răului! Îndeplinind aceasta, el va săvârși adevăratul post, așa cum îl cere de la noi Domnul!” Din nou trebuie să ne bucurăm, că ni se îmbie o postire sufletească.

Și ca o încurajare și mai mare pentru cei cărora li se întunecă mințile când aud de post și postire, tot Sfântul Ioan Gură de Aur le găsește leacul, precum citiți acum: „Celui ce postește, îi trebuie o înfrânare în ale mâncării, dar mai întâi de toate trebuie să se abțină de la păcate… Eu l-aș numi de o mie de ori mai fericit pe cel ce mănâncă, decât pe cel ce postește, nemâncând și face nedreptate. Spun aceasta nu pentru ca să se desființeze postul, ci pentru a se chema la bunăvoință. Căci nu mâncarea este un rău, ci păcatul!”

Înțelegem că postul înțelept făcut este o binecuvântare pentru trup și suflet, iar dacă sunt motive de sănătate sau alte hibe este postul sufletesc, mult superior celui trupesc, de la care nu este nimeni scutit, oricâtă nărăvire am încerca să avem.

Așa cum am mai spus, dacă iubim postul și postirea, de îndată creierul, inima și sufletul binecuvântat de Dumnezeu, primesc semn că suntem pregătiți să facem un post bineplăcut lui Dumnezeu și nu speriați, strânși cu ușa sau amenințați cu chinurile iadului, așa cum mai încearcă unii să amenințe pe creștinii cuprinși de greul zilei, lipsiți, cei mai mulți de bucuria unei mese, cât de cât îndestulătoare.

Mai întâi să postească grașii Vasanului, cum zice profetul David!

Calinic Argeșeanul