De mici copii am auzit pe părinți cum se rugau la Dumnezeu, spunând cu sfială rugăciunile de dimineață, seară, și la caz de mare trebuință. M-a fermecat inima mereu ascultând, și mai târziu spunând chiar eu rugăciunile așa numite de trecere de la Rugăciunile Începătoare la rugăciunile mai întinse ca spațiu și durată.

Îmi aduc aminte și acum de o rugăciune scurtă, de încheiere, care spre bucuria noastră, ne vestea sfârșitul slujbelor ortodoxe, care, să recunoaștem cu sfială, că sunt destul de lungi.

Cândva, l-am auzit pe Patriarhul Daniel spunând, așa mai cu umor, că cineva se văita, că de atâta slujbă, nu mai avea timp să se roage!

Mi-a venit pe inimă apoftegma mucalită, oricum și eu mă mai plâng, din când în când, că slujbele sunt cam lungi. Depinde, însă, de sănătatea, timpul, răbdarea și evlavia fiecăruia!

Doresc să subliniez că slujbele ortodoxe sunt complexe, și că a fi ortodox și a înțelege aceasta, are parfum și farmec dumnezeiesc. Ca ortodox și ca oricare doritor de slujbă, în tihnă, poate oricând să asiste și să asculte câtă slujbă dorește și are timp.

Slujba ortodoxă este ca râul care curge mereu și orice vine la biserică se adapă după voia sa și după timpul pe care îl are disponibil.

Ortodoxia este împlinitoare și cuprinzătoare pentru că se adresează omului.

Atunci, însă, când cădem în formalism, adică facem rugăciuni, doar pentru că sunt în rânduiala bisericească, fără să ne angajeze cu trup și suflet, ajungem tot la o zicală cu umor: Tipic, tipic, și la inimă nimic!

Când am mers la Mănăstirea Robaia, într-una din vizitele de lucru, am ajuns la biserică exact când s-a dat binecuvântarea pentru Utrenie. Am stat țintuit locului până la capăt. O slujbă citită perfect și doar cu câteva cântări, mi-a umplut inima de bucurie. Slujbă făcută cu inima și cu sufletul și nu doar cu gura și de mântuială!

Dar să ne întoarcem la Minunea de a nădăjdui, după cum este începutul acestei meditații. Când auzeam la finalul rugăciunii și a slujbelor, spunându-se cu apăs și evlavie adâncă: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul și acoperământul meu este Duhul Sfânt, mărire Ție Doamne, mărire Ție!, nădăjduiam că suntem în văzduhul Sfintei Treimi, cu rugăciunile alinătoare și izbăvitoare de deznădejde.

A nădăjdui în Sfânta Treime, până la capătul zilelor noastre, este o bucurie cerească, ce nu se va lua de la noi.

A pune rugăciunea și nădejdea noastră la Inima lui Dumnezeu, este cea mai sigură investiție pe care o putem face în viața noastră pământească. Tocmai această dumnezeiască Nadejde, a fost de la începuturi salvarea noastră, ca neam românesc și credință dreaptă în Dumnezeul Cel Veșnic și pururea prezent în Univers și în viața noastră la care ne-a chemat El, din iubirea Sa nemărginită.

Atunci când, în zbuciumata noastră viață pământească, vin încercări pe care noi, uneori nu le putem birui singuri, cum am dori, de altfel, Îngerul Păzitor ne îndeamnă să ne adresăm în rugăciuni Părintelui Milostivirii, pentru a căpăta izbăvirea noastră din brațele disperării și a deznădejdii ce ne-a cuprins.

Să nu uităm niciodată în viață cele două icoane din istoria mântuirii: Chipul lui Petru, care după lepădarea de Iisus Hristos, a plâns cu amar, și nădăjduind a fost reașezat în lucrarea apostolică, și chipul lui Iuda, care disperat, a sfârșit, deznădăjduit, în ștreang!

Lucrarea nefericită a deznădejdii: unul se leapădă de Învățătorul Său, iar altul Îl vinde pe treizeci de arginți! Oricât am greși, din nefericire, să nu cădem în deznădejde... aceasta fiind o cădere gravă de care se bucură vrăjmașul sufletelor noastre. Să nu-i dăm vrăjmașului prilejul de a se bucura de căderea noastră.

Să avem îndrăzneala nădejdii mântuitoare!

Cine nădăjduiește este făcător de minuni împotriva potrivnicului care umblă ca un leu răcnind ca să ne înghită, cum citim în epistolele Sfântului Apostol Petru.

Să închidem gura leului îndiavolit prin minunea nădăjduirii!

Să nu uităm să nădăjduim cu vârtoșenie și să zicem mereu: ”Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul și acoperământul meu este Duhul Sfânt, mărire Ție Doamne, mărire Ție!”

Calinic Argeșeanul, Minunea de a fi, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.