Neîndoielnic, înainte de a fi scrise cărţile biblice, ele au fost precedate de o literatură populară, adică transmisă din gură în gură, prin viu grai. Această bogăţie de informaţie a fost preluată în scris selectiv.
Am spune noi că Profetul Moise, cel dintâi autor biblic, a putut relata în scrierile sfinte, date nu numai din documentele scrise, ci şi din anumite tradiţii (viu grai!) care se transmit, cu sfinţenie, din generaţie în generaţie.
Autorii biblici erau foarte atenţi să consemneze în scrierile lor doar acele momente şi întâmplări care se probau mereu prin caracterul sacru, ele relatând evenimentele în care Dumnezeu s-a implicat direct şi personal. Atunci când erau consemnate de autorii sacri în scris, textele se integrau în opere de inspiraţie dumnezeiască.
Putem considera ă asistenţa Duhului Sfânt acoperea fragmentele vechi, orale, precum şi pe cele noi, scrise. Astfel, din acest punct de vedere, citim că: „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu.”[1]
Biserica Ortodoxă a stabilit că Vechiul Testament cuprinde 39 de cărţi canonice, aşa cum apărea şi în tradiţia iudaică. La acest canon biblic de 39 de cărţi, s-au mai adăugat alte 14 cărţi, pe care cele două Tradiţii, Ortodoxă şi Iudaică, le consideră „bune de citit”, conţinutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credinţă.
Biserica Romano - Catolică recunoaşte în Vechiul Testament 56 de cărţi, adică pe cele 39 canonice, pe cele 14 necanonice ale Bisericii Ortodoxe, plus alte trei cărţi. Acestea sunt adăugate de Biserica Romano - Catolică şi de cea Greco-Catolică.
Reţinem, în concluzie, că Noul Testament cuprinde 27 de cărţi canonice, inspirate de Duhul Sfânt, recunoscute astfel din secolul al IV-lea prin hotărârea Sinodului din Laodiceea din anul 360, şi prin cea a Sinodului al VII-lea Ecumenic, din anul 787. În conştiinţa şi practica Bisericilor Ortodoxă şi Romano - Catolică, cele 27 de cărţi ale Noului Testament au rămas până azi şi vor rămâne de-a pururi.
Calinic Argeșeanul
[1] II Timotei 3, 16
