Minunata făptură, zidită de Dumnezeu, în frumuseţea acestei lumi văzute, omul, are puterea încredinţată de a se bucura, a gândi şi a lucra în Grădina Maicii Domnului. Dacă ziua avem bucuria de a vedea cele semănate de Dumnezeu, cu atâta bunătate felurită, noaptea, deasupra capului nostru ni se arată uriaşa plămădire de sori şi stele, care ne uimesc mintea şi ne bucură inima şi sufletul, deopotrivă!

După auz şi văz, deasupra stă gândul ca un vultur ce aşteaptă să se înalţe spre tăriile cerului. Cu puterea pe care o avem – diferită, oarecum – gândul nostru merge cu viteza luminii (300.000 km / secundă!) şi poate şi cu mai mare putere, de zeci de mii de ori viteza luminii. Ia încercaţi un pic să vă duceţi gândul de zeci de ori în jurul pământului şi apoi în cerul cerurilor, pe întinsurile Universului!

Acest gând al nostru, puterea sufletului de a sonda cerurile şi de a merge liber şi nestingherit de nimeni, Tudor Arghezi îl numea rugă: „Ruga mea e gândul!”, iar: „Între generaţii nu avem alt pas şi altă legătură decât moştenirea gândirii şi a cuvântului gândit”.

Pentru a trăi în această lucrare de supremă calitate, Arghezi continuă: „E o vitejie mai mare atunci când poţi câştiga o victorie asupră-ţi şi purcede la cucerirea lumii cu braţul gândirii, care câştigă totdeauna şi va sfârşi prin a supune pe toţi”, şi: „Lumea întreagă simte şi gândeşte, dar nu fiecare om poate formula gândirea şi simţirea!”

Ca să gândeşti liber şi eliberat, trebuie să fii din felurite locuri. Într-un fel se gândeşte la câmpie, altcum la loc de deal şi cu totul altfel la munte, în plinul soarelui şi licărirea stelelor care coboară în lumina candelelor!

Am auzit zidirile lui Dumnezeu cum au ajuns să-şi poarte piciorul pe creasta Carpaţilor şi sufletul în văzduhul lui Dumnezeu. Vorba lor era măsurată şi erau în plină fericire că au avut bucuria să guste, să simtă, dar să şi gândească la lucrarea lui Dumnezeu!

Poate atunci să te cuprindă o emoţie sfântă, gândindu-te la cel ce a fost în al treilea cer (tocmai unde!), la Pavel Apostolul, care ne îndeamnă mereu, fie că suntem pe şesuri sau pe crestele munţilor: „Cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ!”

Dacă gândirea noastră îşi găseşte sălaş în Grădina lui Dumnezeu, ea va rodi bogat şi fără spaime. Despre un hotar al gândirii - pentru că are şi ea un hotar ca orice lucru! - Dimitrie Bolintineanu ne-a lăsat în scris: „Gândirea omenească îşi are al ei hotar”. Iar ca să ne înţelegem bine gândurile noastre trebuie să le stăpânim în hotarele înţelepciunii şi ale sfinţeniei. Gândurile rebele, deseori, au ajuns a fi neînţelese, cum spune Eminescu:

„Neînţeles rămâne gândul

Ce-ţi străbate cânturile,

Zboară veşnic îngânându-l,

Valurile vânturile.

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii.”

Doar dacă avem recea cumpăn-a gândirii e semn că gândurile noastre se odihnesc în Dumnezeu şi lucrează în fiinţa noastră, zbuciumată adesea de stihiile lumii.Aşa ne vom bucura că am atins cerul cu gândurile noastre care se întorc sfinţite de harul lui Dumnezeu!

Să învăţăm a gândi cu sfinţenie în tot timpul vieţii noastre!

Oamenii buni şi cumpătaţi în gândire sunt ca îngerii!

Calinic Argeșeanul