Dintre toate zidirile binevoite şi binecuvântate de Dumnezeu pe pământ, omul este cel care a fost încoronat cu marele dar al Rostirii!
Am amintit că, în lume, se vorbesc astăzi cam 2.171 de limbi, deşi a fost extrem de dificil să se facă o selecţie cât de cât apropiată de realitate. A fost greu, de asemenea, să selectezi din noianul de idiomuri vorbite pe glob, dacă ne gândim să punem în cântar vorbitorii de la o mie de persoane până la 20 de milioane, ca la noi românii, sau sutele de milioane sau chiar peste un miliard, cum sunt chinezii.
Când purtam opinci, talpa piciorului se lipea bine de pământul pe care-l călcam. Nu degeaba ţăranul s-a numit talpa ţării. Pe vremurile mai bune, oamenii purtau sandale de piele, foarte lejere sau papuci din diferite materiale. Cine nu-şi aduce aminte de acei tenişi făcuţi din pânză de bumbac sau cânepă? Era o bucurie să te încalţi cu aşa podoabă de papuci uşori şi frumoşi. Noi îi făceam cu cretă pe deasupra şi erau de un alb imaculat, iar în sport erau cei mai căutaţi şi folosiţi.
Pentru a fi pe înţelesul tuturor, trebuie să spunem de la început că limba noastră românească face parte din întinsa limbă indo-europeană, din familia limbilor romanice.
Marii înţelepţi ai tuturor timpurilor au avut doar cuvinte înaripate atunci când a fost şi este vorba despre acea stare unică de spirit, numită: Prietenia!
Pe la noi, pe aici pe pământ, Dumnezeu a dat graiuri după cum ştim: pietrei să vorbească despre mii şi milioane de ani; florii să arate frumuseţea Creatorului, iar mireasma ei să umple văzduhul şi să primească întru culegere de miere şi nectar harnica albină; ciocârlia să înalţe triluri spre ceruri; rândunica să anunţe primăvara; lupul să-şi dreagă vocea în urlet spre luna plină; mielul să vestească în tăcere jertfa Domnului Iisus şi, Doamne Dumnezeule, câte nu s-ar mai putea scrie întru bucuria zidirii!
De câte ori nu ne simţim aşa de bine având în jurul nostru oameni cu care ne putem împăca! Cât este de necesar să ai pe cineva căruia să-i poţi spune totul, ca ţie însuţi. Prieteniile sunt apreciate ca o ipostază a sfinţeniei. Anticii şi de la ei până în timpurile moderne, s-au scris despre prietenie tomuri întregi. Iisus a pus problema prieteniei tranşant. Adică, nu se poate vorbi în dodii sau lua cumva în glumă această stare unică din viaţa omului.
Graiul ne-a fost dat de Dumnezeu. Primul dialog cunoscut în istoria lumii a fost între Dumnezeu Creatorul şi primul om zidit care a fost numit Adam, adică zidit din lut. El primeşte de la Dumnezeu porunca: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el cu moarte vei muri!”
Minunata făptură, zidită de Dumnezeu, în frumuseţea acestei lumi văzute, omul, are puterea încredinţată de a se bucura, a gândi şi a lucra în Grădina Maicii Domnului. Dacă ziua avem bucuria de a vedea cele semănate de Dumnezeu, cu atâta bunătate felurită, noaptea, deasupra capului nostru ni se arată uriaşa plămădire de sori şi stele, care ne uimesc mintea şi ne bucură inima şi sufletul, deopotrivă!
Când ne aflăm în mijlocul unor oameni mâhniţi este necesar să ne ostenim pentru a-i scoate din starea neagră a supărării, de orice fel ar fi şi ori de unde ar veni. Fiind fiinţe complexe, dar şi cu mari slăbăciuni, cei tari, cum spune Sfântul Apostol Pavel, sunt obligaţi să ducă greutatea celor slabi.
Duminica Mare, cum se mai spune pe la noi, este Duminica Rusaliilor, adică Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului și întreaga fire, precum și ziua Întemeierii Bisericii Creștine.
Oricât am încercat să-l ”înving” pe Eminescu, în citit, mai ales, nu am reușit să-i parcurg întreaga operă, lăsată Neamului Românesc, ca tezaur nemuritor, așa cum poeții și scriitorii lumii, au lăsat, la rândul lor averi spirituale, Eminescu fiind unicul, uriașul și genialul român, care, prin scrisul său prolific, nu poate fi întrecut de nimeni, niciodată.
În toamna anului 1964, când am păşit pentru prima oară în „buricul” Transilvaniei, aproape de poalele dealului Bobâlna, în parohia Tioltiur, începeam lucrul pastoral la vârsta numai de douăzeci de ani, proaspăt împliniţi.
Străbunicii noştri, mai de la începuturi, au dat „bot în bot”, cum s-ar mai zice, cu stresul. Dacă ne gândim puţintel, vom afla că acest animal fioros, numit de noi, cu precădere, STRES, este mai dăunător decât şerpii cei mai veninoşi sau dinozaurii care au mărşăluit cândva pe planetă.
Cât de mângâietor este atunci când vezi în jurul tău oameni asemenea ţie care-şi manifestă respectul şi nobila bunăcuviinţă! Ai o mare bucurie în inimă şi sufletul îţi tresaltă de veselie. Oricât ar fi de amar greul zilei, respectul ce-l primeşti şi starea de bunăvoinţă te fac să-ţi uiţi vârsta pe care o încerci de la o vreme oarecare.
Pagina 9 din 106