Orice şcoală cu profesori şi administraţie inteligentă îşi orânduieşte activitatea înăuntrul şi în afară după normele înaintate, în domeniul învăţământului şi al activităţilor extraşcolare.
Pierre Loti, celebrul scriitor francez, avea să se bucure de prețuirea Reginei Elisabeta.
Omenirea, în memoria ei, trebuie să păstreze anumite stări de suflet care au hotărnicit pentru totdeauna viața pe care și-a consumat-o în decursul timpului.
Câteva ore pe săptămână, când căpătam învoire, cu bilet de la pedagog sau de la profesorul de serviciu, mai mulţi elevi adunaţi porneam în câte o escapadă prin Mănăstirea Neamţ. Din grup, făceau parte Mosor Constantin, Munteanu Dragoş, Gheorgheasa Radu şi Păun Gheorghe.
Bucuria cea mai mare era atunci când, după masă, pe la ora trei, se începea programul obligatoriu de meditaţii intensive.
„Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale. Necazuri și nevoi au dat peste mine, dar poruncile Tale sunt gândirea mea. Drepte sunt mărturiile Tale, în veac; înțelepțește-mă și voi fi viu.” (Psalmul 118,137 ; 143-144)
Încă din toamna anului 1958, când primeam învoire, duminica după masă, fiind doar în anul întâi, grupaţi pe simpatii, mergeam prin Mănăstirea cea vestită a Neamţului muşatin. Doream să nu-mi rămână nimic necunoscut.
Primăriile de acum 50 de ani aveau acelaşi rol ca şi astăzi. Administraţia nu se schimbă din rădăcină. Doar mlădiţele diferă de la caz la caz.
Printre profesorii nou-veniţi, Mircea Păcurariu era apropiat de elevi, deşi sobrietatea pe care o afişa te ducea cu gândul că ar fi distant şi cu nasul pe sus.
La Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ am avut două rânduri de colegi.
Chiar dacă profesorul şi fostul director Ioan Ivan era de o severitate exemplară, fără să zâmbească vreodată – personal nu l-am văzut – pe lângă lecţiile predate cu mare măiestrie la Noul şi Vechiul Testament, ne scotea pe Coasta Vovideniei pentru exerciţii fizice, mai ales dimineaţa la deşteptare.
Printre profesorii severi pot aminti şi pe Sebastian Barbu Bucur. Era un călugăr extrem de elegant, curat îmbrăcat, haine de mohair, cămăşi impecabil călcate, butoni de aur la mânecuţele albe ca zăpada luate de la Sadoveanu.
La unele seminarii teologice, pe vremea aceea, se povestea cum era orânduiala „tradiţională”. Anii întâi şi doi erau obligaţi să se adreseze cu „domnule elev” celor din anii trei, patru şi cinci.
Pe lângă învăţătură ordonată şi consistentă, noi, elevii din primele două clase eram programaţi să facem cu rândul, nu numai la bucătărie, ci şi la porci! Când se pomenea cuvântul porci, ţi se ridica părul măciucă. Toată lumea vorbea cu mare spaimă despre „rândul la porci”.
Din primii ani de şcoală am învăţat să fim ca la armată. Trezirea era la oră fixă. Prunci fiind, nu ne prea bucuram când suna clopoţelul la ora cinci dimineaţa.
Pagina 92 din 106