Atunci când noi, obosiți de greul zilei, ne așezăm puțin mintea în pervazul ferestrei către cer, medităm la viața noastră atât de zbuciumată și scurtă pe acest Pământ.

Dacă noi citim în Cartea Profetului Naum, care a fost scrisă în secolul VII, înainte de Hristos, vom vedea cum acest scriitor biblic scrie că Domnul Dumnezeu este „zelos” în lucrarea Sa dumnezeiască de a ierta! Iată textul: „Bun este Domnul, loc de scăpare în zi de strâmtorare și pe cei ce se încred în ei, îi știe” (Naum 1, 7).

De cele mai multe ori noi rămânem pe gânduri, fiind suspendați în scenarii, uneori amețitoare, pentru că nu reușim să cuprindem și să stăpânim stările sociale: „Căci se încâlcesc unii într-alții ca mărăcinii, când se îmbată la ospețele lor; pentru aceasta mistuiți vor fi ca paiele uscate” (Naum 1, 10).

Ce se întâmplă în această ipostază? Auzim pe Naum profetul glăsuind: „Căci de puțin preț ai fost” (Naum 1, 14), nu numai în fața Domnului Dumnezeu, ci și chiar în fața ta însăți. Să stai pe gânduri, cuminte, analitic și fără cruțare cu tine însuți, vom vedea limpede că am ajuns „de puțin preț”, iar această stare ne coboară în tainițele vieții lăuntrice. Acolo, înlăuntrul de taină a ființei noastre vom găsi forța trezirii la realitatea și adevărul vieții, punând început solid pe care să ne zidim o nouă viață, liberă și plină de sfințenie.

De aici încep eforturile și luptele cu tine însuți, dar și cu înverșunările contemporanilor. În această nouă încercare, Domnul Dumnezeu ne grăiește de la inimă la inimă, asigurându-ne că toți potrivnicii: „Vor fi pierduți și secerați, oricât ar fi de viteji și de mulți. Și te-am smerit și nu te voi mai smeri. Voi sfărâma jugul de pe grumazul tău și voi rupe lanțurile tale” (Naum 1, 13). Cred că vrăjmașii nevăzuți, dar simțiți ai omului, au auzit care este viziunea de viitor.

Ca să nu auzim glasul veșnic: „Iată, sunt împotriva ta” (Naum 2, 14 și 3, 5), să ne îndreptăm viața noastră și să devenim „de mult preț”, în familia noastră, societatea noastră, în viața fiecăruia dintre noi, în viața noastră personală, ca prunci ai Domnului Dumnezeu!

Și în același spirit specific marelui poet național, continuă șirul ideilor: „O! Nu trebuie oameni mulți pentru asta...Spiritul public este fapta puținilor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu este în stare să farme oceanul cugetărilor omenești, o singură volbură gigantică, care să se înalțe din fundul abisului mării până în sus în nourii gânditori din cerul luceafărului ce se numește geniu”.

Mihai Eminescu și cu Sfinții Națiunii Române, au privit din ceruri și au sprijinit ceea ce s-a săvârșit în anii 1916-1918, cu jertfe uriașe, făurindu-se Unirea cea Mare a pruncilor lui Dumnezeu, din Grădina Maicii Domnului.

Acum nu este necesar să „răscoliți geniul național” cum cerea Mihai Eminescu și să ne tulburăm rostirea, voința și inima! Avem de lucru în Grădina Maicii Domnului, Dacia Edenică, așa cum o numește în cartea sa, cu același titlu, scriitorul hăruit, Miron Scorobete și să veghem ca în pace să rodească jertfa care a dus la Sfânta Unire!

Să nu se supere nimeni, nici să se îngrijoreze că „Unirea cea Mare” ar face vreun rău cuiva înlăuntru și în afara țării. Neamul Românesc este pașnic și în Vatra Românească, au viețuit mereu și vor viețui toți pruncii lui Dumnezeu, fără deosebire!

Câtă iubire și respect dăm altora, atâta vom primi!

Domnul Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți, ca pe frați de-o mamă, Maica Domnului!

Să nu uităm Cuvântul Domnului Iisus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!

Calinic Argeșeanul