Citind despre Istoria Românilor în opera lui Bălcescu, Iorga, Giurescu, Xenopol, Gh. Brătianu, am ajuns la anumite concluzii. M-au fascinat domnitorii şi regii României, nu doar de când am început să pricep oarecum lucrurile, adică de mic şcolar, sau când ascultam lecţiile profesorilor, dar şi mai târziu, când auzeam prelegerile înflăcărate ale universitarilor.

Burebista era mereu pomenit!

Asemenea și Decebal!

Pentru noi rămân pururea personaje de legendă!

Mai târziu, despre Mircea cel Bătrân, aflam mai întâi de la Eminescu din Scrisoarea lui celebră.

Domnitorul Țării Moldovei, Alexandru cel Bun împărţea bunătăţile inimii moldovenilor care au devenit şi au rămas buni ca și el. Vlad Ţepeş era, pentru mine, domnitorul cel mai crud dar şi cel mai drept. Ştefan cel Mare al Moldovei ne privea din frescele bisericilor, ctitorind ca nimeni altul, intrând definitiv în legendă. Mihai Viteazul, cu privirea şi cușma lui uriaşă, ne impresiona şi nu-l mai puteam uita. Matei Basarab, domnul dârz şi evlavios, era întâlnit în Ţara Românească la tot pasul.

Constantin din Brâncoveni umplea lumea de jertfa sa, mărturisindu-L pe Hristos. Regii Carol şi Ferdinand erau suveranii ctitori ai României moderne, pe care i-am studiat mai târziu şi care au făcut epocă, precum cei pomeniţi mai sus.

Dar cele mai multe războaie (20 de bătălii), într-o vreme de domnie, de aproape 2 ani (23 de luni), le-a purtat Radu de la Afumaţi şi va rămâne, drept cel dintâi bătăios,  pentru suveranitatea Ţării Româneşti, unic în istoria lumii, după cum citim pe piatra mormântului, aflată în Catedrala Arhiepiscopală de la Curtea de Argeș.

La pol opus, în duh de pace, răsare, din familia Craioveştilor, crinul radios în lumea florilor istorice, Neagoe cel făcător de pace şi belşug îndestulat, care a uimit prin bunătatea daniilor, ctitoriile strălucite şi iscusinţa condeiului. El va lăsa urmașilor săi din păstorirea domnească două capodopere, care ne stau drept hotar în cultură şi istorie: Învăţăturile către fiul său Teodosie şi Catedrala inimii sale, din dumbrăvile mângâiate de lumina soarelui din chindiile Argeşului.

Firul de borangic al istoriei s-a depănat în cinci secole de existenţă foarte tulburătoare. Capodoperele neagoene au rămas, mărturisindu-ne despre timpurile de pace şi de aur ale istoriei românilor.

Cei aproape nouă ani de domnie, la începutul veacului al şaisprezecelea, pace plătită din belşug către Înalta Poartă, pentru a nu mai cotropi ţara, i-a dat evlaviosului domnitor vreme bună şi tihnită pentru lucrările care vor uimi lumea.

A. D. Xenopol, cu fireasca-i răceală, avea totuşi să ne lase chipul zugrăvit în cuvinte al domnitorului, pe cât l-a ţinut puterea lui înţelegătoare: „Neagoe Basarab, după firea lui evlavioasă şi plecată spre sărbătorirea clerului şi înfrumuseţarea bisericilor, nu prea avea răgazul trebuitor pentru a se mai îndeletnici cu alte afaceri.”[1]

A. D. Xenopol a înțeles lucrurile parțial, deoarece  nu a trăit în acele vremuri și nu avea de unde să știe cele întâmplate, dar nescrise despre Sfântul Neagoe Vodă Basarab!

Grija cea mai mare a domnitorului Neagoe a fost aceea de a păstra pacea atât de mult trebuitoare vieţii pământești. În anul 1924, Ştefan Nicolaescu, urmându-l pe Xenopol, va spune că Neagoe Basarab a fost „un domn ales, învăţat, blând, bun, temător de Dumnezeu şi iubitor de pace.”[2] Istoricul N. Iorga avea să consacre, pentru posteritate, că Neagoe a reuşit prin înţelepciune să statornicească pacea „şi în lăuntru şi în afară”, fiind cea dintâi grijă a lucrării sale domneşti.

Pentru a putea izbândi asupra intrigilor şi a primejdiilor de tot felul, care pândeau tronul domniei şi bogăţiile ţării, Neagoe Vodă Basarab a avut, credem, cea mai mare și iscusită abilitate politică. Aşa citim în Învăţăturile sale, când abordăm activitatea diplomatică şi când cărturarii noştri au denumit codul de iscusinţă întru neştiutele curse: „primul monument al experienţei diplomatice româneşti medievale.”[3]

Ne-au rămas mărturiile consemnate de Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei din Constantinopol, care i se adresează lui Neagoe Vodă Basarab: „Preaînălţatului şi preastrălucitului şi preaslăvitului domn Ioan Neagoe, mare voievod şi autocrat a toată Ungro-Vlahia!”. Doar atunci când era vorba despre un mare înţelept şi domn de ispravă se putea scrie aşa!

Credem că nimeni n-a intuit atunci că Neagoe Vodă, după cinci sute de ani, va intra în rândul sfinţilor! Deși era, ca și Ștefan cel Mare și Sfânt, în memoria sacră și istorică a românilor!

Vox Dei, vox populi!

Calinic Argeșeanul, Sfântul Neagoe Vodă Basarab, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017

[1] A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a III-a, vol. IV, Bucureşti, p. 178.

[2] Stoica Nicolaescu, Domnia lui Neagoe Basarab, 1512-1521, Bucureşti, 1924.

[3] Virgil Cândea, Dinu C. Giurescu, Mircea Maliţa, Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti, Bucureşti, 1966, pp. 100-112.