Ovidiu Nasso ne lăsa scris în Tristele sale: „Cât timp vei fi fericit, vei avea o mulţime de prieteni, dar în vremuri de restrişte vei fi părăsit.” Mai târziu, Iordache Golescu a zis: „Nici o avere mai bună decât prietenul cel bun.”
Întotdeauna sunt foarte bucuros, când mă gândesc la Dumnezeu și pășesc prin dumbrăvile cu lumină de azur.
Cicero scria pe vremuri o carte bună, pe nume, De Amicitiae, în traducere: Despre Prietenie, după câte îmi amintesc, pe când copiam din înţelepciunea antică, în caietele de elev silitor, cum îmi place să mă laud în gura mare.
Cred că Cioran a încercat să-l îngurgiteze pe Dumnezeu! Umbla să mănânce pe Cel Care nu se lăsa înghițit de flămândul, ce se hrănea de o vreme, doar cu insomnii.
Venirea pe lumea aceasta nu este numai un exerciţiu biologic. Fiecare om are o menire chiar din pântecele mamei lui, cum ni se arată întru bună desluşire în bătrâna Carte a lumii, Scriptura Sfântă.
Chinuit a mai fost bietul Cioran! Aceasta se vede limpede din opera lui. Nu știm dacă a făcut experiențe în viață ca marii convertiți la Dumnezeu.
Trebuie să recunoaștem că metaforele lui Cioran sunt de o bogăție nemaiîntâlnită. Chiar că nu-ți vine să crezi.
Credința operează în viața omului cât trăiește, iar după ce vede pe Dumnezeu, în toată plenitudinea Lui, se poate lipsi de credința pe care o avea pe pământ, în mod firesc.
Ni s-a dat o permanentă stare de neliniște în căutare. Nicicând lucrările și stările noastre nu ne odihnesc. Vrem să dăm cu capul de Dumnezeu, cum dai cu capul de pragul de sus. Vrem să-L vedem pe Dumnezeu acum, la poruncă, și dacă s-ar putea, chiar în genunchi, la picioarele noastre. El este cu noi, dar nu chiar așa cum vrem noi. Vrerea noastră are miros de orgoliu și stropșeală delirantă.
Oricât am încercat să-l ”înving” pe Eminescu, în citit, mai ales, nu am reușit să-i parcurg întreaga operă, lăsată Neamului Românesc, ca tezaur nemuritor, așa cum poeții și scriitorii lumii, au lăsat, la rândul lor averi spirituale, Eminescu fiind unicul, uriașul și genialul român, care, prin scrisul său prolific, nu poate fi întrecut de nimeni, niciodată.
Stând la Paris a putut mai ușor să scrie: ”Dumnezeu pendulează între Rusia și Spania (între Dostoievski și El Greco) mai sunt și altele care se mulțumesc a-l cunoaște.”
Nu știm dacă nedumerirea ar fi catalogată drept păcat. Ca stare de spirit am putea spune că nedumerirea este o pendulare nefericită între certitudine și incertitudine precum a zice și mai de-a dreptul, între credință și necredință.
Zbaterea noastră, ca a peștilor în plasă, este fără să vrem, ori fără să recunoaștem, condiția noastră existențială. În decursul veacurilor, bieții oameni s-au hrănit cu zbuciumul de fiecare clipă.
Duminica Mare, cum se mai spune pe la noi, este Duminica Rusaliilor, adică Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului și întreaga fire, precum și ziua Întemeierii Bisericii Creștine.
Cioran a pendulat mereu între Teologie și cinism. ”Cinismul” a fost pâinea lui cea de toate zilele. Deși a dorit, cu intermitențe, ca armonia universală să-i liniștească trepidația în gândire și scris.
Pagina 57 din 106