Sfântul Vasile cel Mare spune: „Postul nu știe ce este camăta. Masa celui ce postește nu miroase a procente”.
Pe vremurile vechi, biblice, cei care doreau să postească, de bună voie, nesiliți de nimeni, făceau acest lucru doar din drag pentru Dumnezeu și respect față de sine și de cei din jur. Dar cei care posteau din împlinirea unei porunci sau datini, se pregăteau din vreme și, ca actorii, își smoleau fețele, adică le dădeau cu smoală.
Cât de frumos se traduce, de Sfântul Vasile cel Mare, numele de Daniel: „Bărbatul doririlor!”
Pe vremea Profetului David (deci, acum 3.000 de ani) când se începea o sărbătoare cu hotărâri de abțineri și începerea de noi rânduieli cu caracter cultic, sunau din trâmbițe: „Sunați din trâmbiță în ziua cea binevestită a Domnului!” (Psalmul 80, 4).
Spun cei care au văzut și au auzit că, la închisoare, unii deținuți, fără motive adevărate, flămânzi fiind și nesăturându-se cu porția dată, când mai cereau încă o porție, li se spunea:
Pe parcursul Postului Sfintei Mării, cu ajutorul Domnului Dumnezeu și al Maicii Domnului, voi încerca, în fiecare zi, să scriu câte o „pastilă” vindecătoare prin postul ce îl poate încerca fiecare dintre noi, prin dragoste și bunăvoință față de Dumnezeu, Maica Domnului și față de sine însuși.
Mai repetăm câte puțin:
- Postul este cea mai veche orânduială!
Când scriu sau mă gândesc la cuvântul bunătate, în faţa ochilor îmi apare o pâine mare, dolofană, aurie, care iese din cuptor.
Duminică, 12 martie 2017, după slujba în sobor arhieresc la Mănăstirea Arnota, unde s-a pomenit noul rectitor Gherasim Arhiepiscopul, de pioasă amintire, Vlădica Varsanufie ne-a poftit să vedem mănăstirea ce se întrupează în satul Suești, din marginea codrilor Cernei, locul de naștere al Patriarhului Justinian al României, din veacul trecut.
Întotdeauna am fost fascinat de omul bun, calm, răbdător, nu așa, de ocazie, ci din buna creștere, statornică și până la capăt.
S-au auzit mereu, în istoria lumii, oftaturi din rărunchi, spun cărțile vechi. Mari greutăți, mari lipsuri, mari dureri, mari deznădejdi, și toate la un loc au scos vaiuri din inimi.
Avem un mare tezaur adunat, după cum se știe, din suferința de veacuri a Neamului Românesc. În anul 1967 (iată s-au dus de atunci 55 de ani), fiind preot în zona Târgu Lăpuș – Maramureș, am cumpărat o carte intitulată: Proverbe românești, cuprinzând 550 de pagini, carte solidă ca text și înfățișare, legată în pânză gri, care mi-a fost mereu, de atunci, ca un îndreptar.
Îndârjirea de a nu posti sau mai complicat, găsirea unei avalanșe de scuze și motivații, ne duce cu gândul la vremurile când postul nu era obligatoriu și că nici într-un caz, nu se postea din motive de dietă, adică, prin post să mă arăt suplu, și e bine și așa, gândind la ușurința în mișcările de fiecare zi.
Când eram mai mici și așteptam pe marginea lumii, ca mama, sărăcuța de ea, să mestece bine mămăliga și a o răsturna pe măsuța de lemn, noi stăteam și ne holbam ca la Facerea lumii din nimic.
Dumnezeiescul Vasile cel Mare, cu inima veselă, ne îndeamnă: „Aleargă, așadar, cu bucurie la darul postului! Postul este un dar din bătrâni. Nu s-a învechit, nici nu a îmbătrânit! Este totdeauna nou, este veșnic în floare.”
Pagina 54 din 106