Tot în prima perioadă a vieţuirii la Cernica, pe lângă tot felul de întâmplări, mai bune sau mai rele, au avut loc două evenimente cruciale pentru Biserica Ortodoxă Română.
De Mănăstirea Cernica ţineau şi schiturile din Muscelul argeşean: Cetăţuia Negru Vodă, Slănic şi Ciocanu.
Evenimentul cel mai grav şi primejdios, din prima vieţuire la Cernica a fost cutremurul din martie 1977. Cu o zi mai înainte, la biroul cimitirului am orânduit ultimele cereri pentru concesionat locuri de veci. Am început să pun apostile pe hârtii, cu haz şi mereu altele.
Tot în prima perioadă cernicană, mi s-a întâmplat o mare poznă. Stareţul Nifon m-a luat cu sine să vizităm stupina dusă la cules de părintele Gavriil arhondarul.
Ca să ne întoarcem puţin la programul zilnic de la Mănăstirea Cernica, vom arăta că de la ora cinci până la ora şapte, se pomeneau de istov mii de pomelnice. De la ora şapte începea Sfânta Liturghie care ţinea până la ora nouă.
Printre ocupaţiile de zi cu zi, date ca ascultare de arhimandritul stareţ Nifon Bărbieru, mai aveam şi o lucrare ştiinţifică. De la Căldăruşani, de unde venisem, mi se încredinţase şi la Cernica un Punct Meteorologic, unde înregistram de trei ori pe zi, datele cu mersul vremii.
Că tot vorbim de Postul Mare, la Cernica se postea pe rupte, cum s-ar spune. Era un iureş duhovnicesc. Dinamism rar întâlnit. Simţeai că toată mănăstirea este în post, până-n temelii. Nu era de glumă.
Minunata făptură, zidită de Dumnezeu, în frumuseţea acestei lumi văzute, omul, are puterea încredinţată de a se bucura, a gândi şi a lucra în Grădina Maicii Domnului.
Mănăstirea Cernica, din vreme în vreme, avea suişuri şi coborâşuri economice şi administrative. Pe vremea stăreţiei lui Roman Stanciu (1959-1973), lucrurile încercau să se vădească în chip ascendent, după nenorocirea epurărilor din cauza Decretului 410/1959.
Eram pentru prima oară la slujbă, într-o mănăstire cu faimă, de pe vremea sfinţilor stareţi Gheorghe şi Calinic. Anul Nou, 1974, într-o atmosferă divină şi într-un sobor preoţesc impresionant avea să-mi aducă cea mai mare bucurie din viaţa mea.
Mă bucuram întotdeauna când eram trimis în Munţii Argeşului şi Muscelului, începând cu anul 1974, de când am fost transferat de la Căldăruşanii lui Matei Basarab, la Cernica vornicului Ştirbei, mâna dreaptă a lui Mihai Viteazul.
Teoretic nu voiam să plec de la Căldăruşani. Practic, însă, făcusem două cereri de transfer: una la Timişoara, pe care mi-a aprobat-o Mitropolitul Nicolae, ca stareţ la Piatra Scrisă şi alta la Oradea, Episcopul Vasile, trimiţându-mă ca stareţ la Mănăstirea Izbuc. Doream să mă întorc în Ardeal pentru totdeauna.
Dacă istoricul Eusebiu de Cezareea (sec. IV d.H.) nu ne-ar fi lăsat în Istoria Bisericească însemnările sale preţioase, acum am fi mult prea săraci în cunoaşterea adevărurilor din primele veacuri creştine.
Duhul Sfânt, Carele pretutindeni este şi pe toate le împlineşte, şi-a întins aripile Sale ocrotitoare peste toate veacurile. Şi asupra lui Eusebiu de Cezareea, plinirea Duhului Sfânt a fost excepţională.
Înainte de a părăsi efectiv spaţiul dintre apele din Codrii Vlăsiei, voi mai adăuga câte ceva.
Printre episcopii Iuliu Hossu şi Galaction Cordun, cu domiciliul oarecum forţat, era şi Atanasie Dincă, fost arhiereu locţiitor la Vâlcea, puţină vreme.
Pagina 83 din 106