După înmânarea Decretului de recunoaştere, dorindu-se să mergem la Curtea de Argeş, Episcopul Gherasim a chemat o maşină, ca să mă ducă la noul loc aprobat ca reşedinţă. Pe drum maşina s-a oprit. Era prea bătrână. Nu se dorea scoasă de acasă.
Oricât mi-ar fi fost de dragă Mănăstirea Cernica, simţeam că frumuseţea uneori devine sufocantă. Lumea venea des la Cernica şi trebuia să stai la datorie. Când eşti văzut obosit, leneş sau cu dezinteres, lumea te-a zăpsit – gata – ai pierdut încrederea.
Este trist să mergi, în prag de iarnă, pe alte coclauri, oricât ar fi de frumoase. Cunoştinţele mele, mai de sus şi mai de jos, unele mă încurajau, iar altele mă văicăreau, că mi se vor întâmpla mari nenorociri dacă merg, mai ales la Argeş, unde s-a auzit că mi s-a aprobat reşedinţă în Palatul Episcopal, construit de Carol I, în secolul al XIX-lea.
Episcopul Roman se tot plângea la Patriarhul Iustin. Îl înfruntasem fără nicio abţinere.
M-am întors la Cernica mea dragă! Îmi dădeam seama acum cât de frumoasă este şi că va trebui să o părăsesc ca ascultare necondiţionată.
Printre cei care au trecut prin Cernica, vorbesc de vieţuitori pe durată mai lungă sau mai scurtă, se numără: monahul Filimon Maricel, azi episcopul Australiei şi Noii Zeelande, Grecu Haralambie Hristofor - preot în America, Lavrentie Gâţă - stareţul Sinaiei şi Căldăruşanilor, Casian Crăciun – arhiepiscopul Galaţilor şi Dunării de Jos. Şi aş putea continua şirul lor.
Între două îmbolnăviri de moarte, Patriarhul Iustin, cu eforturi mari (se vedea starea şubredă a sănătăţii pe faţa lui crispată) a reuşit să treacă printre Scylla şi Caribda, trei candidaţi pentru arhierie: Ioan Mareş, preot văduv, pentru arhiereu vicar la Roman şi Huşi, Nifon Mihăiţă, ca episcop vicar patriarhal şi Calinic, ca arhiereu la Episcopia Râmnicului şi Argeşului.
Odată făceam turul moşiei cernicane. Se cosea lucerna. Se împrăştiau brazdele. Se aduna fânul. Era zor mare la lucru. Deodată, se apropie un ins cu un cosor destul de mare.
Când citim în Scripturile bătrâne că: „a Domnului este pământul şi plinirea lui!” (Psalmul 23,1) inima ne tresaltă de bucurie şi sufletul înalţă mărire lui Dumnezeu Atoatecreatorul.
Cred că nu strică să arăt încă un episod sinistru. În faţa stăreţiei cernicane, am iniţiat construirea unui garaj subteran pentru a putea adăposti maşinile. Lucrarea a fost mare şi de durată.
Pentru că am amintit de Familia Victor Anghelina, care a răspuns prompt la rugămintea de a trimite medicamentele prescrise de dr. Proca de la Spitalul Al. Davila din Bucureşti, pentru boala de rinichi a Patriarhului Justin, mă bucur să scriu doar câteva rânduri despre o minune permanentă!
Sunt în viaţă întâmplări neîntâmplătoare, dacă pot să mă exprim aşa. Mare mi-a fost mirarea, dar şi spaima, când pe la miezul nopţii sunt solicitat să primesc într-o convorbire de taină pe doi inşi, care după cum am văzut, erau pândiţi de primejdii invizibile dar prezente în sufletele lor.
După prima îmbolnăvire de rinichi, a doua oară Patriarhul Iustin a fost internat la Spitalul Elias, despre care unii spuneau că, dacă intri acolo, nu mai ieşi decât cu picioarele înainte. M-am speriat de vorbele acestea.
Se spune în popor, că nu-i prea bine să „calci prin străchini”. S-ar părea că era cât pe ce să calc nu numai în străchini, ci şi în ceaune şi ciubere.
Când îmi fluturau prin cap gânduri de plecare la un schit oarecare, într-o zi cu soare blând de toamnă, era prin septembrie 1985, primesc un telefon scurt de la Patriarhul Iustin, ca să mă prezint urgent la Cabinetul său.
Pagina 79 din 106